Acum 30 de ani, când eram studenți la ATF și nu aveam bani nici de un Cico in 10, visam la un festival care să nu fie doar o programare de filme, ci un mic cutremur organizat: să ieși din sală puțin schimbat, puțin dezechilibrat, eventual cu chef de viață și de ceartă.
TIFF-ul la 25 de ani a ajuns exact acolo unde nu părea că o să ajungă: nu s-a cumințit, nu s-a „instituționalizat emoțional”, nu și-a pus costum de eveniment respectabil, ci a rămas suficient de viu încât să mai poată scoate din el un film ca 3 zile în septembrie, care îți intră în sistem ca un plan-secvență emoțional cu GPS stricat și inimă suprasolicitată.
Bianca (Andreea Vasile) e mireasa clasică doar până în momentul în care realitatea decide să intre în cadru fără să bată la ușă: află, fix înainte de ceremonie, că Victor (Emilian Oprea) nu doar a înșelat-o, ci a bifat și varianta „consecință biologică” a infidelității.
Din acel punct, filmul își scoate cravata, își desface corsetul narativ și spune: ok, acum mergem pe jos prin haos, fără plan salvator, fără pauză, fără aer condiționat emoțional.
Și chiar asta face: un plan-secvență de 65 de minute care transformă nunta într-un fel de Inferno sentimental scris de cineva care a citit și Alice în Țara Minunilor, dar a uitat partea cu magia și a păstrat doar căderile, întâlnirile bizare și senzația că toți din jur știu ceva ce tu nu știi.
Bianca traversează orașul ca într-un joc video în care nu există „pause”, doar NPC-uri foarte insistenți: rude, necunoscuți, prieteni, oameni care spun „trece și asta” cu o siguranță criminală, ca și cum ar fi deja regizat filmul tău interior.
Scriitura (Giurgiu, Conrad Mericoffer, Radu Grigore) are un lucru destul de rar: din trei condeie bărbătești iese un personaj feminin care nu sună „construit”, ci surprinzător de viu, contradictoriu, nervos, ironic și uneori complet incoerent emoțional în cel mai bun sens posibil.
Bianca nu e arc narativ, e fluctuație.
Și filmul are inteligența să nu o „explice”, ci s-o lase să se contrazică în timp real, ceea ce îl apropie mai degrabă de literatura fragmentată a lui Ferrante decât de orice schemă clasică de scenariu cu „rezolvare”.
Giurgiu nu râde gros, ci exact cât trebuie ca să se vadă contrastul: toată această industrie a „vindecării interioare” pusă lângă realitatea foarte nepoetică a familiei, a tradițiilor, a prejudecăților și a oamenilor care n-au timp de metafizică pentru că nunta trebuie să continue.
În centrul acestui haos, Andreea Vasile e filmată la sânge, fără plasă de siguranță.
Camera nu o menajează deloc: prim-planuri, gros-planuri, respirații, micro-fisuri emoționale.
E un tip de expunere care ar fi putut deveni abuziv în alt film, dar aici devine aproape hipnotic.
Ea duce totul cu o libertate care pare uneori periculoasă: trece din furie în rușine, din seducție în panică, din control în prăbușire, fără să ceară permisiunea de a fi coerentă.
Există ceva din Cassavetes aici, dar și din Almodóvar în momentele în care melodia emoțională se rupe și rămâne doar nervul, și ceva din Freud în felul în care chipul devine un teren de luptă fără cosmetizare.
Emilian Oprea construiește un Victor care nu e nici monstru, nici victimă, ceea ce îl face mai enervant decât orice variantă morală simplificată: e suficient de uman cât să nu-l poți „închide” într-o etichetă.
În jurul lor, Adela Popescu, Emilia Popescu și Mirela Zeța funcționează ca un cor social românesc foarte recognoscibil: combinația aceea de empatie sinceră, sfat prost, judecată discretă și optimism aplicat peste orice tragedie, ca un plasture pus pe o fractură.
Și apoi apare Conrad Mericoffer, în rolul Omului Panda, care schimbă complet temperatura filmului.
E un personaj care nu intră în scenă ca funcție narativă, ci ca abatere de la realitate.
Nu explică nimic, nu rezolvă nimic, dar are o prezență care reorganizează spațiul din jurul lui.
În scena de dans pe Björk devine pur și simplu magnetic, nu prin intensitate, ci prin absența oricărei dorințe de a domina.
E unul dintre acele personaje care fac filmul să respire altfel, mai ciudat, mai liber, mai puțin previzibil.
Camera lui Alexandru Dorobanțu e poate una dintre cele mai interesante mize ale filmului.
Nu e „frumoasă”, nu e demonstrativă, nu caută compoziții spectaculoase.
E lipită de Bianca ca o stare de anxietate în timp real, ca și cum imaginea ar fi prinsă în același atac emoțional.
În logica planului-secvență, totul curge fără tăieturi salvatoare, iar asta dă senzația că nu urmărești un film, ci un eveniment care refuză să fie editat în ceva digerabil.
Există acolo o energie de Children of Men, dar redusă la o catastrofă strict personală, fără apocalipsă globală, doar cu o nuntă care se destramă în direct.
Iar dansul pe Björk e momentul în care filmul își dă voie să devină aproape electric.
Nu e „eliberare” în sens de manual, ci o recuperare a corpului după un șoc emoțional. Bianca nu dansează ca să transmită ceva, ci ca să nu se prăbușească.
E senzual, haotic, viu, și împreună cu Omul Panda capătă o tensiune rară, undeva între coregrafia viscerală a lui Pina Bausch (aici Andrea Gavriliu) și intimitatea destabilizantă din cinemaul lui Lars von Trier, dar fără cinism, fără demonstrație, cu o tandrețe care apare pe neașteptate.
În final, 3 zile în septembrie nu e despre infidelitate, ci despre momentul în care povestea ta se rupe în două și descoperi că nu există plasa de salvare în viața reală.
E despre rușine, furie, tradiții, feminism de workshop, familie, oameni care spun lucruri complet nepotrivite la momentul complet nepotrivit și despre felul în care toate astea coexistă fără să ceară sens.
E un film care te ține în priză, te face să râzi nervos în câteva locuri și te lasă cu senzația că ai traversat o noapte întreagă fără pauză, dar cu ochii deschiși tot timpul.
Giulia Dobre
Cluj-TIFF 2026
No comments:
Post a Comment