Tudor Giurgiu sau eleganța prăbușirii în direct: 65 de minute de cinema fără respirație

 

Acum trei decenii, pe când eram studenți la ATF și n-aveam bani nici de un Cico in 10, aveam în schimb suficientă obrăznicie cât să credem că cinemaul ni se cuvine. 

Visam la un festival de film pe gustul nostru: cu nopți albe, certuri despre cadre, regizori care riscă și senzația aceea de breaslă care nu înseamnă networking cu badge, ci familie extinsă, nevrotică, alcoolizată și îndrăgostită până la capăt de lumină, montaj și replici bune.

TIFF-ul are acum 25 de ani și, în loc să îmbătrânească prost, să-și ia SUV și să posteze citate despre „energia feminină” și „ceea ce meriți”, a făcut ceva mult mai util: a crescut bine. Iar dacă această ediție aniversară avea nevoie de un film care s-o reprezinte, atunci acela e 3 zile în septembrie. 

Și o spun fără diplomație de festival: e filmul meu preferat din TIFF 25.

Nu pentru că ar fi „important” – termenul acela cu care mai omorâm din când în când plăcerea cinemaului –, ci pentru că ia un pariu formal extrem de riscant, un plan-secvență de 65 de minute, și îl transformă într-un animal viu: ironic, senzual, devastator și, pe alocuri, foarte amuzant. 

E un film care te stoarce emoțional, dar are eleganța sadică de a-ți lăsa râsul la colțul gurii. Nu râsul gros, de comedie, ci râsul acela vinovat, de autoapărare, pe care îl scoți când un om se prăbușește în fața ta și tot ce poți gândi este: „Doamne, ce dezastru. Și ce bine e filmat.”

 

O mireasă în colaps și un regizor în plină maturitate

Filmul începe aproape ofensator de calm. Bianca și Victor – Andreea Vasile și Emilian Oprea – se plimbă pe malul mării cu aerul acela de cuplu care a trecut de faza „ce muzică asculți?” și a ajuns la „pe cine punem naș?”. 

Urmează să se căsătorească. Totul arată ca începutul unei reclame la fericirea domestică pe litoral.

Numai că Giurgiu nu face film despre nuntă, ci despre clipa în care viața intră în cadru cu bocancii plini de noroi și răstoarnă masa festivă.

Bianca află, chiar înainte de ceremonie, că Victor nu doar a înșelat-o, ci a și lăsat însărcinată o altă femeie. 

Vestea nu cade discret, ca într-un roman englezesc cu dantelă și leșinuri bine temperate. 

Cade balcanic, cu zgomot de mobilă grea. Și cade cu atât mai rău cu cât Bianca însăși încearcă de multă vreme, fără succes, să aibă un copil.

Din acel moment, filmul devine odiseea unei femei care trebuie să-și care pe umeri rușinea, furia, orgoliul, machiajul de mireasă și cadavrul unei vieți pe care o credea deja aranjată frumos în vitrină. 

Aici e primul mare semn al maturității lui Giurgiu: nu transformă premisa nici în melodramă de televizor, nici în teză despre „femeia trădată”. O lasă să devină ceva mai bun: un thriller emoțional, o comedie neagră de moravuri și un film de călătorie prin noapte, în care eroina traversează orașul ca Alice prin Țara Minunilor, doar că în loc de iepurele alb primește rude, chelneri, prieteni, superstiții, terapeuți improvizați și bărbați lamentabili.

 

Trei condeie bărbătești, o sensibilitate feminină reală

Una dintre marile surprize ale filmului e scriitura. Tudor Giurgiu, Conrad Mericoffer și Radu Grigore reușesc, din trei condeie bărbătești, să scrie un personaj feminin cu intuiție și sensibilitate reală, fără să cadă nici în „uite ce empatici suntem noi, bărbații care am citit două cărți de psihologie”, nici în feminismul de carton presat, cu sloganuri și uter cosmic.

Mai mult, filmul are inteligența de a atinge ironic exact această zonă a feminismelor womb-iste, a spiritualităților new age și a feminității de workshop, unde orice traumă se rezolvă dacă îți iubești uterul, îți aliniezi chakrele și bei un ceai la lună plină. 

Giurgiu nu ironizează durerea femeilor, ci clișeele ideologice și terapeutice care încearcă s-o împacheteze repede într-un discurs confortabil. 

În contrapunct, filmul pune foarte bine în scenă presiunea tradițiilor familiale, prejudecățile, ideea de „ce o să zică lumea?” și, în același timp, bucuria simplă a oamenilor care nu filozofează despre viață, ci o trăiesc cu sarmaua în farfurie și o sinceritate dezarmantă.

Asta face filmul atât de viu: nu se petrece într-o lume sterilă, conceptuală, locuită de personaje care vorbesc toate ca niște eseuri ambulante. Se petrece într-o Românie recognoscibilă, unde feminismul de Instagram, anxietatea reproductivă, tradiția matrimonială, spiritualitatea de weekend și pofta de a dansa la nuntă pot sta toate la aceeași masă.

 

Andreea Vasile, filmată la sânge

În centrul acestui carusel stă Andreea Vasile, într-un rol atât de bun încât adjectivele cuminți devin jignitoare. Nu, nu „ține filmul”. Andreea Vasile este filmul, în măsura în care un actor poate deveni, fără rest, spațiul în care se petrece totul.

Giurgiu o filmează la sânge: prim-planuri, gros-planuri, camera lipită de chip, de ochi, de colțul gurii, de tăcerile care îi trec prin piele. O oră întreagă n-o slăbește. N-o menajează, n-o flatează, nu-i oferă refugii. O expune total. Și Andreea Vasile înfruntă această expunere cu un curaj aproape indecent.

Există aici ceva din Gena Rowlands la Cassavetes, ceva din femeile lui Almodóvar când glamour-ul se rupe și rămâne nervul, ceva din Lucian Freud, unde carnea nu e cosmetizată, ci obligată să spună adevărul, și ceva din Egon Schiele, în felul în care fragilitatea devine aproape indecent de frumoasă. 

Bianca are și ceva din eroinele Elenei Ferrante trecute printr-o noapte românească de litoral. Iar poate cea mai mare performanță a Andreei Vasile e că nu joacă „suferința”, ci amestecul imposibil dintre suferință, rușine, vanitate, furie, oboseală, autoironie și pofta de a râde ca să nu mori. Sunt, foarte posibil, cei mai sclipitori 40 de ani cu pumnul în plex pe care i-am văzut de mult pe ecranul românesc.

 

O distribuție care nu stă la masă doar ca decor

În jurul ei, filmul are inteligența de a nu transforma restul distribuției în recuzită de nuntă. Emilian Oprea îl joacă pe Victor cu acel amestec de vulnerabilitate și lașitate care te împiedică să-l transformi într-un ticălos de carton. Nu e monstru, ceea ce îl face cu atât mai enervant.

Adela Popescu, Emilia Popescu și Mirela Zeța intră în film nu ca simple funcții dramatice, ci ca fragmente de lume: când consolatoare, când invazive, când comice fără să știe, când exact vocea aceea a normalității care te enervează pentru că are bun-simț în cel mai prost moment posibil.

Și apoi există Conrad Mericoffer, în fabulosul Omul Panda – un personaj care ar fi putut deveni foarte ușor gimmick de festival și care, datorită lui, capătă o stranietate tandră și un farmec hipnotic. Mericoffer e ultra-subtil: joacă din ritm, din privire, din felul în care apare și dispare din starea Biancăi ca o halucinație bună într-o noapte proastă. 

Iar în scena de dans pe Björk devine, fără să forțeze nimic, cel mai hipnotizant dansator al secvenței.

 

Alexandru Dorobanțu și camera care respiră  odată cu dezastrul

Într-un film construit în jurul unui plan-secvență de 65 de minute, imaginea nu e accesoriu. E schelet, plămân, sistem nervos. Dacă ea cedează, cade tot. 

Iar aici, Alexandru Dorobanțu face o treabă splendidă.

Ce e admirabil la camera lui e că nu arată niciodată ca o demonstrație de forță. Nu vine să spună „uite cât de greu a fost, te rog respectă-mă tehnic”. Respiră odată cu Bianca – sau, mai exact, respiră prost, precipitat, anxios, cum respiră cineva care încearcă să supraviețuiască unei vești care i-a sfărâmat toracele.

Ai senzația că Dorobanțu și-a ținut respirația 60 de minute și, în loc să iasă din apă cu un plămân lipsă, a ieșit cu un film întreg în brațe. 

Camera se lipește de Andreea Vasile ca o vină, apoi se retrage exact cât să lase să intre în cadru lumea: rude, chelneri, străzi, garduri, lumini, marea, nopțile de litoral, toate continuându-și existența cu nesimțirea cosmică a realului exact când ție ți se termină viața. 

Și tocmai de aceea durerea ta pare și mai mare.

La nivel de cinema, filmul reușește ceva foarte greu: planul-secvență nu e doar formă, ci durată emoțională. Te obligă să stai cu Bianca fără scurtături, fără elipse, fără politețe de montaj. 

Nu poți fugi. Nu poți spune „hai să sărim peste momentul ăsta stânjenitor”. 

Ești acolo. Iar asta dă filmului o intensitate care îl apropie, paradoxal, și de realismul nervos al fraților Dardenne, și de unele secvențe din Birdman, doar că aici bravura formală nu e narcisism, ci instrument de tortură afectivă.

 

Thriller emoțional, comedie neagră, satiră socială

Unul dintre marile merite ale filmului este că refuză solemnitatea. Da, este un film despre trădare, infertilitate, rușine, furie și sfârșitul unei povești de iubire. 

Dar este și, foarte inteligent, o comedie neagră de moravuri. Pentru că Giurgiu înțelege ceva esențial despre spațiul nostru: în România, tragedia vine rar singură. Vine cu o mătușă care întreabă dacă totuși mai tăiați tortul, cu o prietenă care îți recomandă să „te centrezi”, cu o mamă care îți amintește că „lumea vorbește” și cu cineva care, exact când ți se face praf viața, vrea să știe unde e punga cu sarmale.

În felul acesta, filmul atinge și ceva foarte românesc: coexistența dintre marile drame private și bucuria oamenilor mai simpli, care poate părea uneori indecentă, dar e și salvatoare. 

Lumea continuă să râdă, să danseze, să bea, să spună prostii, să creadă în superstiții și în rețete de viață, în timp ce altcineva se rupe pe dinăuntru. Filmul observă asta fără superioritate și fără snobism antropologic. Tocmai de aceea e atât de bun.

 

Scena de dans pe Björk

Și apoi vine scena de dans. 

Nu, greșit: vine momentul în care filmul se ridică de pe scaun, își netezește costumul și spune: bun, până acum a fost excelent, de aici încolo devenim memorabili.

Pe muzica lui Björk, Bianca dansează. 

Dar „dansează” e un cuvânt prea mic. Ce face ea acolo este un act de recuperare a propriului corp, o mini-insurecție senzuală împotriva ruinei. 

Nu e un dans „frumos” în sens decorativ și nici o secvență care vrea să bifeze solemn „eliberarea feminină”. Slavă Domnului, filmul e mai inteligent de atât. 

E un dans în care corpul își revendică teritoriul exact când viața tocmai a încercat să i-l confiște.

Frumusețea scenei vine și din felul în care e construită relațional. Conrad Mericoffer / Omul Panda plutește în ea cu o prezență comică, tandră și hipnotică, devenind cel mai neașteptat și mai subtil partener de dans pe care l-ar putea avea o femeie în mijlocul unei implozii. 

El nu invadează, nu performează masculinitate, nu vrea să fure scena. Dansează ca și cum ar proteja un incendiu, nu ca și cum ar vrea să-l stingă.

Mi se pare, fără nicio hiperbolă de festival, una dintre cele mai senzuale scene din cinemaul românesc recent. Nu pentru că ar fi „fierbinte”, ci pentru că e vie: are abandon, furie, tandrețe, autoironie și acel sentiment rar că, uneori, cel mai erotic gest posibil este să-ți recuperezi corpul din mâinile propriei catastrofe.

 

 Final

Da, 3 zile în septembrie este un film despre infidelitate. 

Dar e, mai profund, un film despre clipa în care, după ce ai spart toate farfuriile din tine, te uiți printre cioburi și îți vezi, în sfârșit, chipul mai clar. 

Despre cum durerea te obligă să renunți nu doar la un bărbat, ci și la o versiune a ta. 

Și despre cum tradiția, maternitatea, iubirea, rușinea, feminismul, spiritualitatea și spectacolul social al fericirii ajung să se bată în tine ca niște chiriași care n-au citit contractul.

Dacă TIFF-ul, la 25 de ani, avea nevoie de un film care să-i țină oglinda în față – un film despre maturizare, despre iluzii pierdute, despre frumusețea de a transforma haosul în formă și suferința în stil –, atunci 3 zile în septembrie este acel film. 

Tudor Giurgiu e aici, mi se pare limpede, pe deplin matur ca regizor: sigur pe instrumentele lui, dispus să riște și suficient de inteligent încât să nu se îmbete cu propriul artificiu.

Iar eu mă întorc inevitabil la studenții aceia fără bani de Cico, care visau la un festival al lor. Dacă i-aș întâlni azi, le-aș spune simplu: da, festivalul există. A crescut. A îmbătrânit frumos. Și la 25 de ani ne-a dat un film care îți rupe inima, îți obosește nervii, îți pune un zâmbet vinovat în colțul gurii și îți amintește de ce iubim cinemaul: pentru că, din când în când, vine cineva și transformă o femeie care merge prin noapte cu viața făcută țăndări într-o experiență de artă totală.

Și da, o spun simplu: 3 zile în septembrie este filmul meu preferat al acestui TIFF 25. Cu Andreea Vasile incandescentă, Emilian Oprea excelent în ambiguitatea lui afectivă, Adela Popescu, Emilia Popescu și Mirela Zeța perfect plasate în coregrafia acestei nopți nervoase, Conrad Mericoffer plutind prin film ca un Om Panda subtil și hipnotic, cu camera lui Alexandru Dorobanțu lipită de nervul viu al poveștii, cu râsul frustrat, cu voal, uter, tradiții si prejudecăți, cu Björk, new age și un splendid pumn în plex.

 

De GIULIA DOBRE

 Cluj, TIFF 2026.