„Powiedz mi, co czujesz” (Polonia, 2026)

T e l l   m e  w h a t   y o u   f e e l

O comedie romantică pentru oamenii care jură că nu mai cred în iubire

Am optimizat aproape tot.

Mai puțin viața noastră emoțională.

Telefonul se deblochează doar uitându-se la fața noastră.

Aplicațiile de dating pot găsi „sufletul pereche” la mai puțin de 300 de metri.

Spotify știe că suntem pe punctul unei căderi nervoase înainte să ne prindem noi.

Și totuși, încă bâjbâim în fața celei mai vechi întrebări din istoria omenirii:

„Bine... și noi ce suntem?”

Din fericire, Tell Me What You Feel nu încearcă nici el să răspundă.

Face ceva mult mai rar.

Recunoaște că întrebarea este infinit mai interesantă decât orice răspuns.

Scenariștii Agata K. Koschmieder și Łukasz Ronduda au scris o poveste superbă despre doi oameni care se întâlnesc și simt imediat că între ei există ceva imposibil de ignorat.

Îi urmărim încercând să înțeleagă ce este, de fapt, acea legătură și ce mai rămâne din ea atunci când atracția se ciocnește de familie, prieteni, traume, așteptări, plictiseala cotidiană și haosul general al faptului că... exiști.

Pe hârtie?

Aproape că nu se întâmplă nimic.

Pe ecran?

Se întâmplă tot.

Filmul este construit aproape exclusiv din lucrurile pe care Hollywood-ul le taie la montaj: ezitări, priviri, sincronizări ratate, conversații care pornesc de nicăieri și ajung, pe nesimțite, exact acolo unde contează.

Nimeni nu salvează lumea.

Personajele sunt mult prea ocupate încercând să nu se înțeleagă greșit unul pe celălalt.

Ceea ce, sincer, este deja o slujbă cu normă întreagă.

Miracolul acestui film este că nu încearcă nici măcar o secundă să te convingă că este autentic.

Pur și simplu este.

Nimeni nu vorbește ca și cum ar candida pentru următorul citat viral de pe Instagram.

Nimeni nu ține conferințe TED deghizate în dialog.

Personajele par să nu știe că joacă într-un film.

Iar în 2026 asta începe să pară aproape avangardist.

Între timp, și definiția luxului s-a schimbat.

Acum douăzeci de ani însemna șampanie, un Ferrari și o cameră cu vedere la Mediterană.

Astăzi înseamnă să găsești pe cineva care chiar te lasă să termini o propoziție.

Și apoi apare Jan Sałasiński.

Festivalurile adoră să anunțe în fiecare an „descoperirea anului”.

De cele mai multe ori asta înseamnă un actor cu pomeți impecabili și un PR și mai impecabil.

De data aceasta s-ar putea să fi descoperit, din greșeală...

...un actor adevărat.

Jan Sałasiński are o calitate care devine din ce în ce mai rară.

Nu pare niciodată că joacă.

Pur și simplu există.

Să-l privești este mai puțin ca și cum ai urmări un actor și mai degrabă ca și cum ai surprinde, din întâmplare, viața interioară a cuiva.

Este amuzant fără să forțeze gluma.

Vulnerabil fără să-și transforme vulnerabilitatea în brand personal.

Carismatic fără să pară că știe asta.

Există ceva aproape nepământean în prezența lui.

Ca și cum un înger ar fi pierdut o escală undeva deasupra Varșoviei și ar fi decis să mai rămână puțin pe aici.

Din fericire, cineva i-a pus în mână un scenariu, nu un bilet de întoarcere.

Cel mai impresionant lucru este că face sinceritatea să pară lipsită de orice efort.

Iar în 2026 s-ar putea ca acesta să fie cel mai spectaculos efect special din cinema.

Privindu-l, m-am trezit întrebându-mă unde au dispărut tinerii aceia.

Nu tinerii ca segment de marketing.

Ci tinerii ca stare de spirit.

Cei care puteau fi romantici fără să-și ceară scuze.

Curioși fără să facă paradă din asta.

Liberi fără să transforme libertatea într-un exercițiu de branding personal.

Oameni care încă mai credeau că un alt om poate fi mai interesant decât propriul profil online.

Poate că încă există.

Poate sunt pur și simplu prea ocupați să trăiască, ca sa si posteze despre asta.

Ce m-a emoționat cel mai tare nu a fost nostalgia după propria mea tinerețe — ar însemna să le acord anilor douăzeci mult mai mult credit decât merită — ci nostalgia după posibilitatea însăși de a fi tânăr.

După credința aceea amețitoare că o singură conversație îți poate schimba viața.

Că iubirea nu este content.

Ci o întrerupere.

Exact asta înțelege filmul atât de frumos.

Realismul lui nu este cinic, si asta a devenit ceva surprinzător de rar.

Își amintește că oamenii obișnuiți sunt deja suficient de contradictorii.

Nu au nevoie ca scenariștii să-i facă mai excentrici, mai cool sau mai distruși decât sunt.

Ronduda și Koschmieder au suficientă încredere în personajele lor încât să le lase să fie inconsecvente, confuze, generoase și egoiste.

Uneori toate acestea înainte de ora prânzului.

Când s-au aprins luminile în sală, am avut o senzație care în ultima vreme devenise suspect de rară.

Aveam chef să vorbesc cu oamenii.

Nu să fac networking.

Nu să mă optimizez.

Nu să-mi verific telefonul.

Doar...

...să vorbesc.

Poate că acesta este cel mai frumos compliment pe care îl pot face filmului Tell Me What You Feel.

Nu te face să-ți dorești încă un film.

Te face să-ți dorești încă o viață.

Sau măcar încă o primă întâlnire.

Ideal una fără Wi-Fi.

Giulia Dobre

Eurocinema Subotica

Palic European Film Festival

Iulie 2026

#jansalasinski

#cinemapolonez

#lukaszronduda

Powiedz mi, co czujesz : Łukasz Ronduda znalazł miłość. Jan Sałasiński znalazł kino.

Powiedz mi, co czujesz (Polska, 2026)

Komedia romantyczna dla ludzi, którzy twierdzą, że nie wierzą w miłość.

Zoptymalizowaliśmy już właściwie wszystko. Poza własnym życiem emocjonalnym.

Telefon odblokowuje się, kiedy tylko spojrzymy na ekran.

Aplikacja randkowa potrafi znaleźć "miłość życia" w promieniu trzystu metrów.

Spotify wie, że zaraz będziemy mieć kryzys egzystencjalny, zanim zorientujemy się o tym sami.

A mimo to wciąż nie umiemy odpowiedzieć na najstarsze pytanie świata:

„No dobrze... ale właściwie czym my jesteśmy?”

Na szczęście Powiedz mi, co czujesz też nie próbuje na nie odpowiadać.

Robi coś znacznie ciekawszego.

Przyznaje, że samo pytanie jest nieskończenie bardziej fascynujące niż jakakolwiek odpowiedź.

Agata K. Koschmieder i Łukasz Ronduda napisali piękną historię o dwójce ludzi, którzy spotykają się i od pierwszej chwili czują, że wydarza się między nimi coś prawdziwego.

A potem obserwujemy, jak próbują zrozumieć, czym właściwie jest ta więź i co z niej zostaje, kiedy zauroczenie zderza się z rodziną, przyjaciółmi, traumami, oczekiwaniami, codzienną nudą i całym chaosem zwanym życiem.

Na papierze?

Prawie nic się nie dzieje.

Na ekranie?

Dzieje się wszystko.

To film zbudowany niemal wyłącznie z rzeczy, które Hollywood zazwyczaj wycina podczas montażu: zawahań, spojrzeń, złego timingu, rozmów, które zaczynają się donikąd, a kończą tam, gdzie nagle okazują się najważniejsze.

Nikt nie ratuje świata.

Bohaterowie są zbyt zajęci próbami, żeby przypadkiem źle siebie nie zrozumieć.

A to, umówmy się, i tak jest etat na pełen etat.

Największy cud Powiedz mi, co czujesz polega na tym, że film ani przez chwilę nie próbuje udowodnić swojej autentyczności.

Po prostu jest autentyczny.

Nikt nie mówi tak, jakby właśnie nagrywał cytat, który ma zostać viralem na Instagramie.

Nikt nie wygłasza wykładów TED-a przebranych za dialogi.

Ci bohaterowie zachowują się tak, jakby nawet nie wiedzieli, że występują w filmie.

I dziś brzmi to niemal awangardowo.

Luksus też się zmienił.

Dwadzieścia lat temu luksusem był szampan, Ferrari i apartament z widokiem na Morze Śródziemne.

Dzisiaj luksusem jest spotkać człowieka, który naprawdę pozwala ci dokończyć zdanie.

A potem na ekran wchodzi Jan Sałasiński.

Festiwale filmowe uwielbiają ogłaszać "odkrycie roku".

Najczęściej oznacza to aktora z perfekcyjnymi kośćmi policzkowymi i jeszcze lepszym PR-em.

Tym razem chyba przez przypadek odkryto... po prostu aktora.

Jan Sałasiński ma rzadką dziś cechę.

Nigdy nie wygląda, jakby grał.

On po prostu istnieje.

Oglądanie go przypomina bardziej podsłuchiwanie czyjegoś życia wewnętrznego niż obserwowanie aktorskiego popisu.

Jest zabawny, nie starając się być zabawnym.

Kruchy, nie robiąc z własnej wrażliwości kampanii reklamowej.

Charyzmatyczny, jakby sam kompletnie o tym nie wiedział.

Jest w nim coś niemal nieziemskiego.

Jakby jakiś anioł przesiadający się nad Warszawą przypadkiem spóźnił się na kolejny lot i uznał, że może jednak zostanie tutaj trochę dłużej.

Na szczęście ktoś zamiast biletu powrotnego wręczył mu scenariusz.

Najbardziej niezwykłe jest jednak to, że sprawia, iż szczerość wygląda na coś absolutnie naturalnego.

A w 2026 roku może właśnie to jest najbardziej spektakularny efekt specjalny w kinie.

Patrząc na niego, zacząłem się zastanawiać, gdzie podziali się młodzi ludzie.

Nie młodzi jako grupa docelowa marketingowców.

Młodzi jako sposób bycia.

Tacy, którzy potrafili być romantyczni bez cienia zażenowania.

Ciekawi świata, nie próbując nikomu niczego udowodnić.

Wolni, nie zamieniając wolności w markę osobistą.

Ludzie, którzy nadal wierzyli, że drugi człowiek może być ciekawszy od własnego profilu w internecie.

Może oni wciąż istnieją.

Może są po prostu zbyt zajęci życiem, żeby o nim publikować.

Najbardziej poruszyła mnie jednak nie tęsknota za własną młodością — to byłoby zbyt hojnie oceniać moje dwudzieste lata — lecz tęsknota za samą możliwością bycia młodym.

Za tym odurzającym przekonaniem, że jedna rozmowa może zmienić całe życie.

Że miłość nie jest contentem.

Jest przerwaniem wszystkiego.

I właśnie to ten film rozumie tak pięknie.

Jego realizm nie jest cyniczny, co dziś zdarza się zaskakująco rzadko.

Pamięta, że zwyczajni ludzie są już wystarczająco pełni sprzeczności.

Nie trzeba ich jeszcze na siłę robić bardziej dziwnymi, bardziej cool ani bardziej połamanymi.

Ronduda i Koschmieder ufają swoim bohaterom na tyle, że pozwalają im być niespójnymi, zagubionymi, hojnymi i egoistycznymi.

Czasem wszystko to jeszcze przed obiadem.

Kiedy zapaliły się światła na sali, poczułem coś, co ostatnio zdarza mi się zaskakująco rzadko.

Miałem ochotę rozmawiać.

Nie networkować.

Nie optymalizować.

Nie sprawdzać telefonu.

Po prostu...

pogadać.

I chyba to jest największy komplement, jaki mogę dać Powiedz mi, co czujesz.

Po seansie nie ma się ochoty obejrzeć kolejnego filmu.

Ma się ochotę przeżyć jeszcze jedno życie.

Albo przynajmniej jeszcze jedną pierwszą randkę.

Najlepiej taką bez Wi-Fi.

Giulia Dobre

Eurocinema Subotica

Palic European Film Festival

Lipiec 2026

#jansalasinski

#polskiekino

#lukaszronduda

Tell Me What You Feel: Łukasz Ronduda Has Made the Dangerous Decision to Believe in People

Tell Me What You Feel (PL,2026)

 (Powiedz mi, co czujesz): 

A Romantic Comedy for People Who Pretend They Don't Believe in Romance

We have optimized everything except our emotional lives.

Our phones unlock by looking at our faces. 

Dating apps can locate a soulmate within 300 meters. 

Spotify knows we're about to have a nervous breakdown before we do. 

And yet we still can't answer the oldest question in human history: "So... what are we?"

Tell Me What You Feel doesn't answer it either, thankfully.

Instead, it does something much rarer: it admits the question is infinitely more interesting than the answer.

The writers, Agata K. Koschmieder and Łukasz Ronduda, have written a beautiful story about two people who meet and feel an undeniable connection. 

You follow them as they try to understand what that connection actually is and what survives once attraction collides with family, friends, trauma, expectations, everyday boredom and the general chaos of being alive.

On paper, almost nothing happens.

On screen, everything does.

It's a film built almost entirely out of things Hollywood usually edits out: hesitations, glances, bad timing, conversations that begin nowhere and end somewhere unexpectedly important. 

Nobody saves the world. 

They are too busy trying not to misunderstand each other.

Which, frankly, is already a full-time job.

The miracle of Tell Me What You Feel is that it never tries to convince you it's authentic. It simply is. 

Nobody behaves like they're auditioning for a viral quote on Instagram. Nobody gives TED Talks disguised as dialogue. 

These characters don't seem aware they're in a movie, which nowadays feels almost avant-garde.

Luxury has changed.

Twenty years ago luxury meant champagne, a Ferrari and a room overlooking the Mediterranean.

Today it's finding someone who actually lets you finish a sentence.

And then there is Jan Sałasiński.

Film festivals love announcing "the discovery of the year." Usually that means an actor with spectacular cheekbones and an excellent publicist.

This time they may have accidentally discovered an actual actor.

Jan Sałasiński has that increasingly rare quality: he never seems to perform. He simply exists. 

Watching him feels less like watching an actor than eyes dropping on somebody's inner life. 

He's funny without trying to be funny, vulnerable without advertising his vulnerability, and charismatic without ever looking aware of it.

There is something almost otherworldly about him. As if an angel had accidentally missed its connecting flight somewhere above Warsaw and decided to stay for a while. 

Thankfully, someone handed him a script instead of a return ticket.

The remarkable thing is that he makes sincerity look effortless. In 2026, that may be the boldest special effect in cinema.

Watching him, I found myself wondering where these young people had gone.

Not young people as a marketing category.

Young people as a state of mind.

The ones who could be romantic without apologizing for it. 

Curious without showing off. 

Free without turning freedom into a personal brand. 

People who still believed another human being might be more interesting than their own online profile.

Perhaps they still exist.

Perhaps they're simply too busy living to post about it.

What moved me most wasn't nostalgia for my own youth—that would be giving my twenties far too much credit—but nostalgia for the possibility of youth itself. 

That intoxicating belief that every conversation might alter the course of your life. 

That love isn't content. 

It's an interruption.

That's what this film understands so beautifully.

Its realism isn't cynical, which is surprisingly rare these days. 

It remembers that ordinary people are already contradictory enough. 

They don't need screenwriters making them quirkier, cooler or more broken. 

Ronduda and Koschmieder trust their characters enough to let them be inconsistent, confused, generous and selfish—sometimes all before lunch.

When the lights came up, I experienced a sensation that has become strangely unfamiliar.

I wanted to talk to people.

Not network.

Not optimize.

Not check my phone.

Just... talk.

Maybe that's the greatest compliment I can pay Tell Me What You Feel. It doesn't leave you wanting another film.

It leaves you wanting another life.

Or at least another first date.

Preferably one without Wi-Fi.

By Giulia Dobre

Eurocinema Subotica

Palic European Film Festival

July 2026

#jansalasinski

#polishfilm

#lukaszronduda