Am văzut DE CAPUL NOSTRU, noul film al lui Tudor Cristian Jurgiu, la premiera sa românească și, pentru câteva minute, am avut senzația că întregul cinema european contemporan despre adolescență s-a adunat la o cabană în munți, a băut ceai de plante, a ascultat Billie Eilish și a decis, în unanimitate, că privitul pe geam rămâne cea mai elegantă formă de dezvoltare a personajului.
Filmul a trecut pe la Berlinale Forum și se simte perfect acasă în acel univers în care adolescenții sunt filmați cu devoțiunea rezervată sfinților din picturile renascentiste, iar orice conflict domestic are gravitatea unui Cehov rescris de cineva care tocmai a terminat un binge cu toate filmele A24.
Și, sincer, există un farmec real în asta.
Premisa este excelentă: copii rămași să improvizeze o familie în timp ce părinții muncesc în străinătate.
Un subiect care promite să stea undeva între realismul moral al fraților Dardenne, tensiunea domestică din cinemaul lui Cristian Mungiu și vulnerabilitatea personajelor Elenei Ferrante.
Numai că scenariul pare, de multe ori, mai degrabă o schiță foarte promițătoare decât un text care își asumă toate consecințele dramatice ale propriilor idei.
Conflictul există, dar preferă să plutească elegant prin încăpere decât să spargă vreun pahar.
Filmul se apropie constant de marginea prăpastiei emoționale, apoi pare să spună politicos: "nu stricăm peisajul."
Are aerul frustrant al unui roman care își subliniază singur temele importante pe margine, în loc să aibă încredere că scena în sine poate face treaba.
DE CAPUL NOSTRU atinge mereu devastarea fără să se angajeze cu adevărat în ea, ca un adolescent care cochetează cu o decizie proastă și apoi se întoarce acasă la ora 23.00.
Și totuși... funcționează.
Pentru că există filme care te cuceresc prin poveste și filme care te seduc prin atmosferă. DE CAPUL NOSTRU aparține fără îndoială celei de-a doua categorii.
Regia lui Tudor Cristian Jurgiu are inteligența de a înțelege că, uneori, emoția nu vine doar din ceea ce se întâmplă, ci și din felul în care lumea este privită. În loc să împingă permanent drama în față, lasă loc aerului dintre personaje, luminii, tăcerilor, acelui spațiu greu de definit în care realismul începe să alunece discret spre vis.
Rezultatul este surprinzător: un film care pornește dintr-o realitate foarte concretă, foarte românească, dar care sfârșește prin a avea ceva aproape oniric, ca și cum un basm contemporan s-ar fi strecurat pe nesimțite printre blocuri și apartamente modeste.
Există momente în care lumea pare suspendată între document și poveste, între observație socială și fabulație tandră, iar tocmai această indecizie îi dă un farmec aparte.
O mare parte din merit îi revine imaginii extraordinare semnate de Andrei Butica.
Imaginea nu ilustrează filmul; îl rescrie.
Există o textură catifelată, aproape tactilă, în fiecare cadru, iar lumina pare să transforme banalul într-o promisiune de magie.
Blocurile capătă noblețe, bucătăriile obosite respiră melancolie, iar chipurile adolescenților sunt filmate cu aceeași răbdare cu care pictorii flamanzi urmăreau reflexele luminii pe piele.
Ai impresia că realismul românesc a făcut un schimb de experiență cu Luca Guadagnino și s-a întors acasă ceva mai visător, mai senzual și cu un playlist infinit mai bun.
Pe alocuri m-am gândit la melancolia din Call Me by Your Name, mutată într-un cartier românesc unde verile sunt mai puțin italiene, dar la fel de pline de dor.
Alteori, filmul are delicatețea ilustrațiilor din cărțile de povești nordice: lumea rămâne recognoscibilă, doar că pare învăluită într-o lumină care o face să plutească ușor deasupra realității.
Iar aici regia și imaginea lucrează impecabil împreună.
Chiar dacă scenariul rămâne adesea în stadiul unei schițe generoase, filmul însuși devine mai mare decât textul lui.
Atmosfera completează golurile, iar poezia vizuală transformă observația socială într-un fel de basm melancolic despre copii care încearcă să crească prea repede.
Distribuția contribuie enorm la această vrajă.
Denisa Vraja este, pur și simplu, extraordinară. Are acel tip rar de prezență care justifică existența prim-planului.
Nu joacă adolescența; pare că o poartă în ea fără niciun efort.
Există ceva din Adèle Exarchopoulos, ceva din Sandrine Bonnaire, ceva din eroinele Elenei Ferrante, dar fără să imite pe nimeni.
Este magnetică tocmai pentru că nu încearcă niciodată să fie.
Privirea ei spune adesea mai multe decât întregi pagini de dialog, iar filmul devine imediat mai viu ori de câte ori apare în cadru.
Poate privi un adult cu un amestec de dispreț, oboseală, dezamăgire și tandrețe reticentă atât de precis încât pare propriul ei monolog.
Actorul principal masculin, Vlad Furtuna, emană o energie atât de intens Timothée Chalamet încât comparația devine aproape inevitabilă — nu în sensul leneș de „băiat slab cu păr frumos”, ci în felul în care pare să poarte fragilitatea deopotrivă ca performanță și ca povară.
Vlad Furtună are aceeași calitate ușor neîngrijită, poetică, vag consumptivă. Are aceeași combinație de fragilitate și mister care face camera să nu vrea să-l părăsească.
Pare genul de personaj care ar putea ieși oricând dintr-un roman de Rimbaud, să traverseze un film de Rohmer și să ajungă, din greșeală, într-o campanie Miu Miu fără să schimbe absolut nimic la expresie.
Cei doi actori au o naturalețe splendidă și reușesc să umple cu prezență exact acele spații în care scenariul preferă uneori sugestia în locul confruntării.
Poate că DE CAPUL NOSTRU nu este filmul care îți frânge inima în modul devastator promis de subiectul său. Poate că textul rămâne, pe alocuri, mai degrabă un desen în creion decât o pictură terminată.
Dar Jurgiu reușește ceva poate la fel de dificil: transformă această schiță într-o experiență cinematografică coerentă prin regie, atmosferă și un extraordinar simț al imaginii.
E un film care pare să fi citit Ferrante, să fi răsfoit puțin din De veghe în lanul de secară, să fi petrecut câteva veri cu Rohmer și Guadagnino, apoi să se întoarcă acasă și să descopere că, în România, și basmele pot începe într-un apartament de bloc.
Am ieșit din sală fără senzația că am văzut capodopera definitivă despre copiii rămași singuri acasă.
Am ieșit însă cu senzația că am văzut un film frumos în sensul cel mai generos al cuvântului: unul care știe că, uneori, cinemaul nu trebuie doar să spună o poveste, ci să inventeze o stare.
Iar starea aceasta, între melancolie, vis și realitate, e una în care mi-a făcut mare plăcere să rămân.
De Giulia DOBRE
Bucuresti, 24 Iunie 2026
#decapulnostru
No comments:
Post a Comment