Morții, după cum știa prea bine Henry James, sunt chiriași îngrozitori. Refuză să plece, ocupă propozițiile altora, mută mobila prin casă, împrumută trupuri și cer un nesfârșit șir de acte și formalități administrative.
În Don't Let Me Die, Andrei Epure își imaginează cum ar arăta o poveste cu fantome dacă ar fi regizată de Aki Kaurismäki după un maraton Twin Peaks, rescrisă de Kafka într-o dimineață deosebit de birocratică și filmată ca și cum Edward Hopper s-ar fi rătăcit într-o piață pictată de Giorgio de Chirico, ținând în mână o cameră de filmat în locul pensulei.
Premisa este delicios de românească, adică în același timp tragică, absurdă, metafizică și administrativă. Maria (extraordinara Cosmina Stratan) descoperă o femeie moartă, Isabela (uimitoarea Elina Löwensohn), prăbușită la intrarea blocului în care locuiește. Vecinii dispar cu viteza unor apostoli cuprinși de vinovăție. Sosește ambulanța. Vine poliția. Își face apariția și birocrația, cu solemnitatea eficientă a unui personaj de Beckett care, în sfârșit, și-a găsit un loc de muncă. Compasiunea, în schimb, lipsește cu desăvârșire.
Epure repetă această ședință de spiritism cinematografic încă din Intercom 15, remarcabilul său scurtmetraj selecționat în Semaine de la Critique la Cannes. Dar lungmetrajul produce o mutație fascinantă. Scurtmetrajul era o anecdotă precisă și tăioasă; lungmetrajul dezvoltă tentacule. Începe ca un film de Cristian Mungiu, se transformă încet în The Tenant al lui Roman Polanski, împrumută arhitecturile bântuite ale lui Jacques Tourneur, fură impasibilitatea comică a lui Roy Andersson, flirtează fără nicio urmă de pudoare cu David Lynch și ajunge, într-un final, într-un teritoriu pe care numai cinemaul românesc pare capabil să-l locuiască: o poveste cu fantome în care ghișeele administrației locale sunt mai înfricoșătoare decât cimitirele.
Se știe că inspirația a pornit de la o știre despre o femeie găsită moartă în apartamentul ei la câteva săptămâni după deces. Dar Epure urmărește ceva mult mai vast decât singurătatea. Adevăratul său subiect este ce se întâmplă după ce însăși empatia a emigrat în tăcere. Oroarea nu este că cineva moare singur. Oroarea este că societatea a perfecționat procedurile administrative pentru gestionarea morților fără să mai recunoască vreodată că aceștia au fost, cândva, ființe vii.
Dacă Kafka ar fi scris Al șaselea simț, probabil ar fi ieșit ceva asemănător.
Cosmina Stratan oferă, foarte probabil, unul dintre cele mai impresionante roluri ale anului.
Maria ei aproape că nu pare să joace. Ea absoarbe. Ascultă. Ezită. Fiecare tăcere pare să ascundă încă o tăcere pliată în interiorul ei. Ca o Maria Falconetti despuiată de martiriu și abandonată într-un cartier de blocuri românești, Stratan construiește personajul aproape exclusiv din infime mișcări musculare: o clipire întârziată cu o jumătate de secundă, un umăr care refuză orice consolare, un chip devenit câmpul de luptă unde vinovăția, tandrețea, epuizarea și deruta negociază armistiții fragile.
În contrapunct, Elina Löwensohn realizează ceva și mai straniu.
Este simultan absentă și omniprezentă, moartă și, totuși, magnetic vie. Puține actrițe posedă această capacitate aproape supranaturală de a transforma imobilitatea într-o forță vulcanică.
Intră în film asemenea unui tablou de Egon Schiele abandonat pe casa scării, pentru a deveni treptat o fantomă demnă de Henry James, de Orfeu al lui Jean Cocteau sau de melancolicii revenanți care plutesc prin pădurile lui Apichatpong Weerasethakul.
Isabela ei nu o bântuie doar pe Maria. Bântuie însăși gramatica filmului.
Din punct de vedere vizual, Laurențiu Răducanu realizează un mic miracol.
Fiecare coridor pare pictat de Giorgio de Chirico după ce acesta s-ar fi mutat într-un cartier de blocuri socialiste. Holurile goale se întind ca niște deșerturi metafizice. Întunericul capătă consistență materială, suficient de dens încât aproape te-ai putea sprijini de el.
Chipurile ies din umbră cu luminozitatea rănită a picturilor lui Georges de La Tour, iar interioarele amintesc adesea de tablourile lui Vilhelm Hammershøi, în care singurătatea nu mai este o stare psihologică, ci una arhitecturală.
Rareori realismul românesc a fost atât de aproape de pictura metafizică.
Și banda sonoră produce aceeași magie. Nathalie Vidal transformă bâzâitul interfoanelor, țipetele îndepărtate, lătratul câinilor și vibrațiile nopții într-un recviem urban sinistru, situat undeva între coșmarurile industriale ale lui David Lynch și paranoia acustică din The Conversation. Fiecare perete pare permeabil; fiecare apartament lasă să se scurgă anxietatea altcuiva.
Apoi vine cea mai spectaculoasă prestidigitație a filmului.
Poveștile cu fantome se termină, de regulă, cu un exorcism, o rugăciune, un ritual străvechi sau poate cu o bătrână care știe latina. Epure propune ceva infinit mai ciudat. Spiritul neliniștit nu este nici alungat, nici învins.
Este... sedus.
Fără a dezvălui mecanismul finalului, filmul găsește o soluție aproape scandalos de tandră pentru posedare. Ceea ce pare inițial doliu începe încet să fermenteze în intimitate, intimitatea în identificare, iar identificarea într-o formă de atracție erotică.
Granița dintre cei vii și cei morți se dizolvă mai puțin prin oroare decât prin dorință.
La final aproape că îți vine să întrebi: a fost acela un exorcism sau o scenă de dragoste?
A fost posedare sau consumare?
Maria o salva pe Isabela sau își permitea să fie, pentru o vreme, locuită de ea, pentru ca amândouă să poată fi, în cele din urmă, eliberate?
Este un pariu narativ extraordinar tocmai pentru că refuză opoziția clasică dintre bântuire și eliberare. În schimb, Epure imaginează doliul ca pe o locuire reciprocă. Morții pleacă abia după ce au fost primiți cu adevărat.
Există ceva glorios de baroc în această idee. Bernini ar fi înțeles-o instantaneu. La fel și Bataille.
Nu totul funcționează impecabil.
Scenariul ascunde uneori informații psihologice mai degrabă din prudență decât din mister și, pe alocuri, ai vrea ca propriul trecut emoțional al Mariei să fie desenat cu mai multă precizie. Sunt însă rezerve surprinzător de mici într-un film atât de sigur pe atmosfera pe care o construiește.
Ca toate marile povești cu fantome – de la The Innocents la Personal Shopper –, adevăratul său subiect nu este niciodată supranaturalul.
Ci singurătatea.
Cinemaul românesc este adesea acuzat că confundă minimalismul cu austeritatea.
Don't Let Me Die demontează discret această prejudecată.
Sub cadrele sale statice și culorile estompate se ascunde un film de o imaginație debordantă: o comedie metafizică deghizată în realism social, o poveste gotică birocratică mascată în cinema de apartament, un film cu fantome în care hârtiile ștampilate iau locul apei sfințite, iar dorința se dovedește considerabil mai eficientă decât religia.
Moartea, pare să ne spună Andrei Epure, nu este decât începutul unei noi relații imposibile.
Giulia Dobre
TIFF, Cluj
24 iunie 2026
#dead
#ghost
#dontletmedie
#elinalowensohn
#cosminastratan
#numalasasamor
No comments:
Post a Comment