DISCLOSURE DAY – Spielberg Sună Acasă
Există doar două certitudini în Univers.
Prima: undeva, printre stele, o civilizație extraterestră ne observă cu interes antropologic și o ușoară îngrijorare.
A doua: de fiecare dată când Steven Spielberg face un film cu extratereștri, John Williams apare din ceața cosmică călare pe o orchestră simfonică de dimensiunea unui mic stat european.
Din motive care scapă atât fizicii cuantice, cât și bunului-simț, Disclosure Day reușește să confirme ambele teorii.
La 79 de ani, Spielberg se întoarce la jucăriile lui preferate. Nu ca un regizor care caută teritorii noi, ci ca un colecționar care urcă în pod și descoperă cutia cu obiectele copilăriei sale. Problema este că podul are dimensiunile Pentagonului, iar unele dintre jucării au început să miroasă discret a naftalină și glorie trecută.
După primele zece minute devine clar că Disclosure Day nu este un film nou. Este mai degrabă o reuniune de familie organizată de Steven Spielberg pentru Steven Spielberg și dedicată operei lui Steven Spielberg.
La capul mesei stă Close Encounters of the Third Kind.
E.T. intră și iese din sufragerie fără să bată la ușă.
Iar extratereștrii interdimensionali din Indiana Jones and the Kingdom of the Crystal Skull au primit și ei invitație, deși nimeni nu recunoaște public că îi cunoaște.
Rezultatul seamănă uneori cu un remake al unui remake al unui film Spielberg realizat de Spielberg după un scenariu inspirat din filmele lui Spielberg.
Imaginați-vă o trupă tribut Beatles în care solistul este și John Lennon, și Paul McCartney, și managerul formației, și singurul spectator din sală.
Cam asta este Disclosure Day.
Povestea îl urmărește pe Daniel, expert în securitate cibernetică, urmărit de o organizație guvernamentală secretă. Pentru că în anul 2026, aparent, agențiile obscure ale guvernului american sunt la fel de nemuritoare precum Dracula și de trei ori mai greu de ucis.
În rucsacul lui se află dovada definitivă a existenței vieții extraterestre.
Nu o parte din adevăr.
Nu o bucată din adevăr.
Nu un PDF cu adevărul.
Întregul adevăr despre locul omenirii în Univers încape confortabil într-un rucsac.
NASA ar trebui să ia notițe.
Între timp, Margaret, prezentatoare meteo, capătă puteri extraordinare după întâlnirea cu un cardinal roșu ( Cardinalis cardinalis).
Este exact genul de idee care, dacă ar veni de la aproape orice alt regizor, ar provoca râsete în sala de ședințe și probabil intervenția unui producător îngrijorat.
Dar acesta este Spielberg.
Iar în cazul lui Spielberg, publicul reacționează cu un oftat resemnat:
„Sigur, Steven. Dacă tu spui că pasărea aceea este cheia destinului cosmic al umanității, cine suntem noi să te contrazicem?”
Emily Blunt înțelege perfect natura misiunii.
Joacă cu o convingere atât de mare încât reușește să facă plauzibil emoțional un concept care pare rezultatul unui accident între X-Men, o poveste New Age despre iluminare spirituală și o reclamă Swarovski de șapte milioane de dolari.
Apoi filmul accelerează.
Nu accelerează.
Decolează.
Nu decolează.
Intră în hiperspațiu.
Spielberg regizează ca și cum cineva tocmai l-ar fi anunțat că internetul va dispărea pentru totdeauna în următoarele cinci minute.
Totul se mișcă.
Totul aleargă.
Totul se rotește.
Totul pare filmat cu sentimentul unei urgențe cosmice.
Camera lui Janusz Kaminski pare să fi consumat trei espresso duble, două băuturi energizante, să fi participat la un masterclass ținut de Michael Bay și să fi decis ulterior că nemișcarea este o insultă personală.
Personajele nu intră în cadre.
Sunt catapultate.
Dialogurile nu au loc.
Sunt urmărite.
Până și moleculele aerului par să participe la acțiune.
Și totuși...
După ce trece euforia mișcării perpetue, începe să apară o altă revelație.
Filmul spune, în esență, exact aceleași lucruri pe care Spielberg le spune de aproape cincizeci de ani.
Oamenii privesc cerul.
Apar lumini misterioase.
Guvernul ascunde ceva.
Universul este minunat.
Extratereștrii sunt probabil mai înțelepți decât noi.
Cineva plânge privind un fenomen luminos.
John Williams ridică orchestra cu încă două octave.
La acest punct nu mai vorbim despre teme recurente.
Vorbim despre liturghie.
Partea fascinantă este că filmul pare perfect conștient de propriul reciclaj.
Spielberg nu-și mai citează filmele.
Le cântă la karaoke.
Fiecare scenă pare o amintire pe care regizorul o vizitează pentru a doua, a treia sau a zecea oară.
Privirea spectatorului se transformă într-un tur ghidat prin Muzeul Steven Spielberg.
„Ah, da”, pare să spună autorul.
„Momentul ăsta a funcționat extraordinar în 1977.”
„Hai să-l facem din nou.”
Și partea enervantă este că funcționează.
Funcționează mult mai des decât ar avea dreptul.
Pentru că nimeni nu regizează uimirea ca Spielberg.
Nimeni.
Când transformă o revelație cosmică într-o operă emoțională de proporții wagneriene, spectatorii aplaudă chiar dacă o parte din creierul lor știe foarte bine că au mai văzut exact aceeași magie acum douăzeci, treizeci sau patruzeci de ani.
Ultimul act împinge această contradicție până la limita dintre sublim și absurd.
Spielberg deschide un cufăr gigantic cu amintiri cinematografice și începe să scoată din el toate obiectele pe care le-a colecționat în ultimele cinci decenii.
Mister.
Lumini cerești.
Câmpii americane infinite.
Revelații metafizice.
Priviri pline de uimire.
Chipuri luminate de surse imposibile.
Muzică atât de emoțională încât amenință să ridice spectatorii din scaune prin simpla forță a nostalgiei.
Este grandios.
Este excesiv.
Este superb.
Este complet demodat.
Este ridicol din când în când.
Și este surprinzător de emoționant.
Acesta este paradoxul lui Disclosure Day.
Filmul seamănă mai puțin cu un blockbuster SF din 2026 și mai mult cu un mesaj transmis dintr-o realitate alternativă în care anii '90 nu s-au terminat niciodată, iar Spielberg a fost încoronat pe viață împărat al culturii populare.
Avem în față opera unui maestru care refuză categoric să devină modern.
Sau, poate, și aceasta este ipoteza mai amuzantă, Spielberg consideră că problema nu este el.
Problema este că lumea modernă nu este suficient de spielbergiană.
În esență, Disclosure Day este un exercițiu de manierism aproape pur.
Spielberg nu mai inventează mituri.
Le restaurează.
Ca un pictor renascentist care se întoarce după cincizeci de ani să retușeze aceeași frescă, el lustruiește imaginile, emoțiile și obsesiile care l-au făcut celebru.
Uneori pare o repetiție.
Uneori pare o autoparodie.
Uneori pare o demonstrație de vanitate.
Uneori pare un concert „Best Of”.
Iar alteori pare exact ceea ce este:
Unul dintre cei mai mari povestitori din istoria cinematografului care își reface propriile vise pentru că nimeni altcineva nu știe să le viseze la fel de bine.
Iar lucrul cel mai surprinzător este că îl urmăm în continuare.
Pentru că atunci când extratereștrii vor să contacteze omenirea, nu sună la NASA.
Nu sună la Pentagon.
Nu sună nici măcar la Casa Albă.
Îl sună pe Spielberg.
Iar Spielberg, inexplicabil, răspunde întotdeauna.
De Giulia Dobre
Paris
#spielberg
#disclosureday
No comments:
Post a Comment