thessaloniki interview with william dafoe

William Dafoe către Murakami via Salonik

 Între doua avioane intercontinentale şi pe deasupra unui vin de Boutuniari (organic) l-am întâlnit la câteva (prea puţine!) vorbe pe William Dafoe. În escala lui balcanică de la TIFF 49 Salonik venise să promoveze ultimul film al lui The(r)o Anghelopoulos, maestrul cadrelor de 20 de minute.

Dafoe este un fenomen al actoriei: a fost de două ori Candidat la Oscar în 2001 pentru rolul Max Schreck din „Umbra unui Vampir”, după ce fusese deja nominalizat în 1987 ptr. rolul său teribil din „Platoon”. De peste douăzeci de ani este membru dedicat până la fanatism al trupei de teatru Wooster Group, din New York, alături de care cutreieră festivalurile şi scenele lumii cu piese experimentale. A debutat pe ecrane în 1980 într-un film de Michael Cimino.

Micuţ, slăbuţ, cu cei mai strălucitori ochi imaginabili, Dafoe are carisma unui munte. Figura sa colţuroasă l-a instalat încă de la început într-un arhetip al tipului patibular,  între două sau trei lumi, de aici şi de nicăieri, din underground, mai degrabă decât din lumea cotidianului uzual. De puţine ori a ieşit din acest format, în filmul lui Scorsees „Ultima Tentaţie a lui Cristos” sau în „Pacientul Englez” al lui Minghella. Şi de fiecare dată când a îndrăznit altceva, o nouă nominalizare la Oscar i-a  urmat. A avut dintodeauna un simţ special în a-şi adulmeca parteneri de crimă artistică la fel de porniţi, de descătuşaţi şi de îndrăzneţi, de profunzi precum el: Lars Von Trier, David Lynch, Oliver Stone. Wim Wenders i-a oferit prietenia lui rară şi rolul principal în „Faraway, so close”; apoi îl vedem în vizionarul film: ”eXistenZ” al lui David Cronenberg, primul produs filmic care a denunţat dedesubturile realităţii virtuale. În 2000 este detectivul care anchetează monstruoasele crime efectuate de un yuppie furibund (Christian Bale) în „American Psycho”, după care au urmat alte şi alte roluri de băiat rău, de dur, de damnat, de inchizitor în

„ Aventurile acvatice ale lui Steve Zissou (The Life Aquatic with Steve Zissou) al lui Wes Anderson, în „Manderlay”,  în „American Dreamz”, în „Go Go Tales” al lui Abel Ferrara.

L-am intrebat scurt cum îşi alege rolurile atât de eclectice.  

- E simplu, mă ghidez exclusiv după impuls. Şi am nişte impulsuri absolut copilăreşti, în ochii altora. Pentru mine este însă esenţial să vibrez la un cuvânt dintr-un scenariu, la o intonaţie, la un gest al personajului, sau la personalitatea de prim abord a regizorului cu care ar trebui să lucrez. Asta nu înseamnă că nu sunt analitic.....Întreab-o pe nevastă-mea...(Rade malefic timp de 15 minute!, eu îngheţ pe scaunul inconfortabil din restaurantul cu pricina)....Sunt un intelectual autentic, deci totuşi îmi trec viaţa şi alegerile prin creier. Dar doar o dată ce am fost atins în plin stomac. Asta nu înseamnă că sunt un tip total intuitiv.  

Cum îţi începi lucrul la un personaj, cum îl aprofundezi?

- Prefer de departe acţiunea. Nu sunt niciodată mai fericit decât atunci când încep treaba, când încep o filmare sau repetiţiile la o piesă nouă, după luni, ani de parlamentări. Şi îmi place să intru într-un proiect, în partea lui aplicată, concretă, artizanală, eliberat de orice alt gând, de alte probleme, de alte responsabilităţi. Uneori mi se pare că sunt mult prea sincer, mult prea vulnerabil şi dezgolit în faţa unui personaj în care trebuie să pătrund. Sau mi se pare că sunt mult prea serios, când defapt ar trebui mereu să las o marjă de umor. Evident că este o imensă plăcere să împrumuţi trupul şi personalitatea altcuiva, viaţa lui. Şi în asta constă munca şi abordarea mea: realizez un soi de magie neagră, păgână,  pentru că la final nu-mi mai dau seana ce-am făcut exact. O dată ce ajung pe un platou de filmare parcă am revelaţia vieţii, o dată ce mă simt în siguranţă şi ştiu exact cu cine trebuie să lucrez, cine îmi sunt partenerii, colegii, care e echipa, o dată ce simt care e mersul şi către ce se orientează conversaţia. În acelaşi timp, la orice film, care înseamnă un contract, trebuie să fii mercantil. Fapt care uneori înseamnă practic că mă zbat să am un costum mai bun... Îmi place să mă agăţ de detaliile materiale ale fiecărui personaj, mai degrabă decât de ideile lui.

Oricum, în general ador să amestec genurile, să las oamenii confuzi în ceea ce mă priveşte, să nu mai ştie de unde să mă ia şi unde să mă pună. Este ca atunci când, de exemplu, mănânci numai peşte 2 săptămâni, şi ajungi să-ţi doreşti altceva. Cam asta îmi doresc eu: un joc echilibrat între mai multe genuri de roluri, între poveşti cât mai diferite şi filme la fel. Este modul meu de a-mi păstra sănătatea mentală...Şi sănătatea artistică. Am o personalitate foarte versatilă, asta e grozav. Pentru că altfel aş fi fost cantonat într-o anumită zonă a pieţei, şi aş fi devenit eu-însumi un personaj. Şi nu asta mă interesează.

Extremul eclectism al lui Willem Dafoe i-a adus nenumărate succese, premii, invitaţii. Personajele sale turmentate şi obscure functionează perfect, fie în drame, fie în comedii.  Deşi îmi spune că nu-i place să se definească drept „straniu”, ci doar „un băiat de cartier din Wisconsin”, Dafoe încheie mica noastră conversaţie optimist:

- Un lucru e cert: voi lăsa urme după mine...Nu numai copiii, ci şi modul meu de a juca. Fără falsă pudoare, sunt foarte mulţumit de tot ceea ce am realizat până acum. Mulţi mă întreabă dacă nu mi-aş dori să trec de cealaltă parte a camerei de filmat. Ei bine...Nu. Sunt în mod fundamental ACTOR, deci îmi doresc să fiu eu povestea, s-o port în mine, să fiu în centrul atenţiei. Dacă există o scenă în care cineva intră pe o uşă, vreau să fiu eu acela care intră pe uşă, şi nu cel ce dă indicaţii despre cum s-o fac. Despre filmul pe care tocmai îl reprezint aici la Salonik:’The Dust of Time’ al lui Theo Anghelopoulos pot să îţi spun că a fost cea mai minunată, mai înălţătoare experienţă de filmare de până acum. În rest, sper să vă faceţi singuri opinii, voi spectatorii, criticii. Eu sunt doar un actor....Urmează curând un alt film alături de Lars von Trier:”Antichrist”, un thriller despre un cuplu izolat într-o cabană din pădure, după macabra experienţă a pierderii copilului...Şi filmul lui  Wim Wenders: "Miso Soup", dupa romanul lui Ryu Murakami. Aşa că voi fi extraordinar de prezent în vieţile voastre.

Interviu realizat de Giulia Dobre