coeurs par alain resnais

7 personaje în căutare de casă şi căldură

Inimi singuratece, inimi pline de dorinţă, inimi disperate.

 “Inimi” de Alain Resnais este o vivisecţie a căilor Erosului, pe care îl exaltă şi căruia îi constată constanta glisare către amărăciune…

 A vedea un nou film al lui Alain Resnais înseamnă a plonja într-un cinema care a existat, care ar putea continua să existe (în infinite variaţiuni pe aceeaşi temă şi stil), dar care poate nu va mai exista. Regizorul lui “Hiroshima mon Amour” sau “Anul trecut la Marienbad” nu poate decât să continue a-şi cizela piatra preţioasă, pentru a-i găsi forma perfectă. Fără a-şi da seama că de multe ori, cizelând prea mult, in urma ramane golul, abstractul…

 Şi ce altceva este singurătatea, dacă nu percepţia angoasată a nimicului de după formă, de dupa viaţă? “Inimi” vorbeşte despre aceasta. Într-un Paris peren înzăpezit, între interioare de apartamente, localuri şi birouri reci şi imperturbabile, şapte personaje încearcă să depăşească fantoma singurătăţii.

Un agent imobiliar îmbătrânit are o vagă relaţie cu secretara sa fidelă, o femeie religioasă şi secret ambiguă în aura senzuală pe care o emană…Un cuplu în criză speră să găsească într-un nou apartament oxigenul care lipseşte pentru a reaprinde flacăra...O femeie tânără stă în fiecare seară într-un bar, în aşteptarea bărbatului vieţii...Un barman patibular are un tată bătrân, arţăgos şi obsedat de sex...

 Provenit dintr-o comedie a sinuosului Alan Ayckbourn, transportat în Franta zilelor noastre, “Inimi” (“Coeurs”) este compus din adevărate “cadre” gen “tableux vivants”. Parisul de aici pare o sferă de sticla cu zăpadă de poliestiren. În spatele sticlei se agită personajele, îngheţate în cea mai tristă dintre singurătăţi. Ecranul va deveni de trei ori negru complet: pentru a indica sosirea nopţii, pentru a marca moartea, pentru a închide arcul celor patru zile în care se dezvoltă povestea.

 Comic, melodramatic, tragic, ireal, “Inimi” are sensibilitatea desuetă, îndepărtată şi pierdută a unui film mut (printre modelele asumate ale lui Resnais sunt Mack Sennett şi Hal Roach). Într-o pânză de paianjen ficţională găsim inserturi cu tâlc, bine gândite de regizorul diabolic al unui grup de actori pentru care fiecare nouă experienţă este un imn adus comediei umaniste.

Şi râdem la acest film, râdem cu dinţii strânşi, pentru a cădea imediat apoi în discomfort, ca îmbătaţi, precum protagoniştii filmului, care încearcă să se desfacă din năvoadele izolării într-un ocean de singurătate....

 Dincolo de acoperişurile pariziene, personajele se sufocă încetul cu încetul în interioarele lor pastel, aşteptând iubirea care nu mai vine, colecţionând reproşuri şi curtând moartea, boala, credinţa...

Între ridurile şi surâsurile triste ale damei Azema şi ale lui Dussolier stă înscris mai mult adevăr decât între toate paginile unui manual de anatomie....