12.8.12

RECONSTRUCTION, a Danish

Reconstruction şi Noul Val Danez


Giulia Ghica Dobre

 
  
 
Reconstruction al danezului Cristopher Boe este un film vaporos. Un voal uşor de fum. Pe cât de emoţionant, pe atât de destabilizant. O operă aparte şi experimentală. Aproape metafizică. Un film despre iubire. Incontrolabilă şi necontrolată, iluzorie dar sensibilă. Iubirea şi perceperea ei. În timp, în spaţiu. Iubirea şi efectele ei: Alex, personajul care este gata să o părăsească pe Simone, să lase tot pentru o privire.
 
 
 
 
 
 
 
 
Reconstruction sau povestea unui “coup de foudre” fără nici-un fel de reper. Niciunde? Nicicând? Nicicum? Şi mai ales nu de ce? Doar o femeie care se numeşte Aimee. Un bar, noaptea. Şi Alex se îndrăgosteşte. Cade în gol şi i se sfarâmă inima...

Prima parte este magistrală. Arareori un sentiment amoros a fost atât de bine tradus pe ecran. Alex trăieşte o dereglare a simţurilor şi a spaţiului-timp. O răsturnare. O întâlnire magică, aproape onirică. Scene care încep din nou şi din nou. O încântătoare logoree cinematografică. Senzaţia că retrăieşte mereu ÎNTÂLNIREA. O prinde din zbor. O suspendă pe zidurile timpului.
Da, Reconstruction este înainte de toate o perpetuă recompunere a momentului pentru a-l împiedica să moară. Iubirea momentului. Momentul iubirii. Emoţia supremă.

Alegerea granulaţiei tari este deci determinantă: imaginea se mişcă fără încetare.
Ecranul pare să nu se odihnească o secundă. Mereu agitat. Mereu ezitant.
În eternă reconstrucţie, el se schimbă, dar se recompune.
După forma sentimentelor.
Şi deci a personajelor acestui film.

Regizorul Boe a afirmat în preambul că filmul ...“Nu e altceva decât Cinema”... Şi filmul capătă un alt nivel al lecturii.
 
 
 
Reconstruction ne vorbeşte de cea de-a şaptea Artă. Despre capacitatea ei de a sparge construcţiile narative şi scenice. Despre propensiunea ei în a crea un sens. Despre iluzia din care se hrăneşte.
 
 
 
 
 
 
 
 
 
Precum iubirea, o incomprehensibilă construcţie a spiritului.
 
Între regia Iubirii, şi Iubirea regiei există interacţiune.
Până la primul climax.
Până la acea secvenţă fauvistă, o noapte de pasiune şi de sex. Frumoasă, stilizată, fuzională.
Aproape originară.
Extazul revelat.

Dar apoi Reconstruction începe să derapeze.
Întrucât de la filmul vaporos la conceptul gongoric nu e decât un pas. Şi Boe îl ratează.
Neglijând aspectul pur senzorial, el se va complica cu obscure falii emotivo-spaţio-temporale.
 
 
Fenomene stranii se vor produce. Nimeni nu-l va mai recunoaşte pe Alex, nici Simone, nici prietenul său, nici măcar tatăl său. Va fi în derivă într-o lume care pare că nu mai e a lui. Trecutul i s-a şters.
 
Abandonându-se Erosului, Alex şi-a abandonat fosta viaţă. Apropiaţii lui nu-l mai văd, întrucât el nu mai este el.

Pasiunea transformă.
Straniul devansează emoţia, şi Boe ne aminteşte de David Lynch.
Tânărul regizor danez încearcă o construcţie concentrică, fără însă a atinge măiestria modelelor sale. P
arcă ceva ne scapă, nu mai suntem implicaţi în ceea ce vedem. Magia nu mai funcţionează decât intermitent.
 
 
 
 
 
 
 
 
Ea revine în ultimul sfert de oră, într-un ultim trip emoţional.
 
 
 
Câteva scene sunt magice: povestea unei alegeri, redescoperirea iubirii pierdute, întâlnirea cu pasiunea sa. Simone sau Aimee. Alex trebuie să aleagă. Torturat, ezitant, nedecis, se abandonează destinului.
Pe cheiul unei gări are loc drama epurată a întoarcerii la realitate.
Orfeu reinventat, sublim.

Reconstruction este pista de încercare a lui Cristopher Boe, manifestul său cinematografic, primul film.
Filtre, flu-uri, prim-planuri şi planuri detalii, coregrafie, regia actorilor...
Un nou cineast s-a născut, cu un suflu nou.
Reconstruction este un plonjon trist, constatarea amară a neputinţei noastre de a înţelege sentimentul iubirii şi ceea ce implică el.
Un poem modern şi urban pe care cu toţii trebuie să îl hrănim. O experienţă.

Histoires de voir à la fondation Cartier

PLAIN IS BEAUTIFUL

La scénographie de cette exposition, signee par Alessandro Mendini, fusionne plusieurs beautés : beauté de la couleur-matière,  comme la terre ou les entrailles de bêtes, et celle de l’imaginaire, des mythes.

 L’art  bizarre qui s'en suit atteint la lumière des cosmogonies explosives.


Chamanes, artistes venus du Congo, de l’Inde, du Japon lisent le visible et saisissent à vif, envoûtantes, les forces du monde.

Animaux, végétations et vents : ces formes sont celles de la pensée magique. Elles fournissent ici la partition vitale d'un univers animiste.

Leurs danses, leurs transes, leurs éclats sont l’écho d’une tradition sacrée. Des entités y grandissent, soufflent et se ramifient. Tant que l’espace de la fondation Cartier entre lui-même en vibration.

La vie, tissu d’analogies, se déploie ici en nappes fluides et en rayonnements, en signes et en gestations sourdes. 

Une vie qui vrille, qui palpite, parfois au creux des sculptures totémiques, des drapeaux vaudous, des peaux lumineuses. Une vie qui  perce dans les nervures, ou dans les sons de l’Amazonie brésilienne. Car ici tout chante.





Dérive, cartographie du regard, sentier suspendu qui part d'un elan naïf.   Histoires de voir signe un geste sincère. Un geste ou  les ruisseaux de mémoire rencontrent les éblouissements de l’enfance ou  les icônes enfouies.




Et l’oeil, plein, suit ces marges tressées dans l’inconnu.


giulia d
aout 2012