DANGEROUS RELATIONS
By Giulia Ghica Dobre
Playboy magazine came out in 1953, and along with it so did contemporary pornography. This commerce of sexual fantasies has never stopped flooding the media ever since. Breasts, butts or lips fetch huge prices. The “X” is now an ordinary thing. Rocco Siffredi advertises clothing. Pornographic imagery has already become part of our cultural references.
For the last couple of years this exclusively masculine sphere has been taken over by a couple of women, particularly French, but also Japanese to a certain extent, who are enormously popular among readers: film director Catherine Breillat or writers Catherine Millet and Virginie Despentes, who more or less flirt with pornography and debate freely on topics such as sex.
Every society up to the day has produced images of sexuality, whether noble or vulgar, more delicate or more intense. The essential point in approaching such images lies in setting the boundary between eroticism and pornography.
With the release of her film “Romance”, notorious film director Catherine Breillat named the three conditions making an X movie: the coitus, the ejaculation and the fellatio.
Desire has now ceased to be either sacred or secret. We are entering an era devoid of the slightest trace of fever or mystery that offers only poor quality sex.
Breillat however tries to build stories around extreme sexuality, around the mechanism of desire, around the question of power in couples and in sexual experiences. Each of her films arouses great controversy, causes anxiety or, on the contrary, enthralls and fascinates the onlooker.
Four years ago, while governmental censorship was in full swing in France
Gripped by her zeal to surpass the boundaries separating the trivial from the sacred, Breillat sometimes stumbles away: the scene depicting Rocco greedily sucking the woman’s tampon dripping with menstrual blood is expiatory! But the film maker tirelessly carries on in her quest for the ultimate truth.
From “Romance” to “The Anatomy of Hell”, the works of this French woman have always been defined by use of cutting adjectives. A red, burning aura seems to be surrounds her like the eternal Hell fire.
Catherine Breillat published her first novel at the age of 17. It ended up being immediately banned to underage readers. She wrote some other several novels, featured in “Last Tango in Paris” and released her first film in 1980, which is still banned today in cinemas, being only tolerated in special theatres…All her films revolve around the same subjects, a sort of “Beauty and the Beast”: Love makes us beautiful, not ugly.
To Breillat’s mind it is neither sex nor unbecoming sexual practices that make us who we are. The outrageous confusion of modern world looks at sex as the preceding and defining state of the human being, whereas in fact it is rather something of the ordinary. Sex is a deal you offer to someone and which you have to assume when the right moment comes. Always do things never done before. Failure, Breillat argues, isn’t about not being able to close the deal, but about never starting it in the first place.
Breillat’s women have 1000 faces. The male world is simple, always depicted in black and white. A well-settled and peremptory world like religion, an overpoweringly masculine and vigorous world, divided between good and evil. Yet the true reality that Breillat seeks to pinpoint in her films is the clash between the two apparently divergent extremes.
For instance, the yearning to be abused is mingled with a desire for purity. In “36 Fillette”, 15-year-old Lili is on holiday with her parents in Biarritz
Almost 18 years following its release, “36 Fillete” has lost nothing of its initial pandemic effect, and appears to us now as a daring forerunner of the libertinage dominating today’s cinematography. It is a film where Breillat did not refrain from setting the language free, moving towards a harsh and full-fledged defiance, assuming the risk of being criticized by her contemporary intellectuals. Even today the film is forbidden to minors under 14, on account that it toys with a taboo incest between a fourteen-year-old girl and a forty-year-old man.
Nevertheless Breillat employs her fine writing skills in directing the film, making us share the doubts and inner turmoil of a frightened girl, anxious about losing her virginity. Using her black baggy clothes like an armor to hide in, Lili is battling primarily against her own will.
Ever since this film, Breillat has been using an imaginary icon which will recur in her subsequent films, namely the portrait of the woman split in two, oscillating between sex and her feelings. The little girl says no, but her body says yes…The adult on the other hand, apart from the violent initiation into sex, reveals his own flaws and incessantly manifests his vicious attraction towards her fresh look.
In “Romance” we can instantly feel that somehow the story comes second. The film sets off from a profound theme, namely it doesn’t say anything. It is the story of a teacher, Marie, who meets Paul, a man who is in love with her but doesn’t “consume” her physically, until she subsequently meets another man who loves her and sleeps with her. Beyond the ordinary limits of sexual decency…
Last year Breillat made her debut at Cannes
In this film Breillat reflects upon the light-heartedness of feelings uniting, but also separating men and women. Libertine Ryno de Marigny must marry the delicate Hermangarde, a beautiful and respectable aristocrat. But Marigny has spent the last decade of her life succumbed to the charms of an Italian woman (Asia Argento), engaged in an ardent affair that nothing can soothe. The characters’ at the pitch of their excitement are not depicted by means of naked bodies or strong language. Instead Breillat rather chose a temperate approach, with the sole exception of a few excessive scenes posted at the edge of the imaginary, such as the one depicting Marigny and the Italian woman making love in the dessert by a great fire, where the child symbolizing their union burns.. The main techniques employed are the celebration and search of key moments, such as hypocrisy and sometimes uncontrolled lies, such as the triumph of the ultimate destructive passion.
Her latest film she has only finished shooting, bares an authoritative title: BAD LOVE. It is a story about the film-making industry than ends as roughly as an uppercut. Vivian Parker (Naomi Campbell) is an awe-inspiring, inaccessible star. Following a casual affair with an impoverished cinephile, she changes her telephone number several times, he becomes obsessed with her and phones her incessantly. Catherine Breillat tries to pay heed both to the masculine and to the feminine psychology in this film, switching from one character to another, providing explanations, stories and expurgations. It is a story of a passion moving towards insanity. It is a metaphor for class struggle, for the strange collision between men and women against a background of cultural differences (he is very keen about his Chinese traditions and culture in general whereas she is the poor rich and whimsical girl). It is a film that speaks of love and sex in all their instances, those that make a woman yield to a man, and a man to a woman. Harsh, cruel and daring, the film is not often romantic.
This cineaste’s will is to film BEAUTY. The beauty of bodies, of faces and of the film industry. Make all that stand out in a unique film in comparison with the other arts. It is the reason behind her recording of every gesture and every word like a ritual, like a sacred act. All her films have a strange breath about them, as if coming out from a remote age. They have no metaphysical layer, but merely the search of a constancy and transcendence of the feeling uniting the two sexes. In this respect, Breillat consolidates her position within the sphere of cinematography, distancing herself from the trivial living paintings or from the pornographic scenes of filmed theatre. Breillat has managed to build a realm tangled with doubts and questions, and leaves the plenty of room for us to carry on with its exploration.
By GIULIA DOBRE
Catherine B: LEGĂTURI PRIMEJDIOASE
De Giulia Ghica Dobre
Revista Playboy a apărut în 1953, şi o dată cu ea pornografia contemporană. De atunci, acest comerţ cu fantasme sexuale a invadat media. Sânii, fesele, gurile se vând bine. “X”ul a devenit ceva banal. Rocco Siffredi face reclamă la haine. Imaginarul pornografic face deja parte din referinţele noastre culturale.
De câţiva ani acest domeniu exclusiv masculin a fost preluat de câteva femei, mai cu seamă franţuzoaice, dar şi multe japoneze, cu mare success la public: regizoarea Catherine Breillat sau scriitoarele Catherine Millet si Virginie Despentes, care flirtează mai mult sau mai puţin cu pornografia şi care vorbesc deschis despre sex.
Toate societăţile de până acum au produs imagini ale sexualităţii. Nobile sau triviale, mai ascunse sau mai zgomotoase. Întrebarea esenţială, însă, în abordarea acestor imagini, este cum definim eroticul, şi cum pornograficul?
Cu ocazia filmului său “Romance”, scandaloasa regizoare Catherine Breillat enunţa că cele 3 condiţii care fac ca un film să fie etichetat drept “x” sunt: coitul, ejacularea şi felaţia.
Dorinţa, de-acum, nu mai este nici sacră, nici secretă. Fără febrilitate şi fără mister intrăm într-o epocă în care sexul nu mai este de calitate.
Breillat, însă, încearcă să clădească poveşti despre sexualitatea profundă, despre mecanismul dorinţei, despre jocul de putere în cuplu, în întâlnirile sexuale. Fiecare film al său ridică polemici, agasează, sau din contră, pasionează, fascinează.
In plină perioadă de cenzură guvernamentală în Franţa, controversata Catherine Breillat îşi scotea cel de-al 10-lea film: “Anatomie de l’enfer”, acum 4 ani. Îl regăsim acolo pe starul porno Rocco Siffredi în rolul unui frumos armăsar cu veleităţi intelectuale. O are alături pe picturala şi tulburătoarea Amira Casar, ale caăei rotunjimi atent filmate evocă pânza “Maia goală” de Goya. Catherine Breillat filmează sexul în gros-plan precum a pictat Gustave Courbet “L’origine du monde”. Întrucât în acest film este vorba despre pictură şi despre religie, despre sacralitatea femeii. Este o piesă camerală, în care o femeie plăteşte un bărbat pentru a o privi acolo unde nu este de privit…
În nebunia ei, Breillat calcă pe firul subţire care delimitează trivialul de sacru. Uneori se împiedică: scena în care Rocco suge cu nesaţ din tamponul intim plin de sânge menstrual al doamnei este expiatorie! Însă regizoarea îşi continuă căutările cu încăpăţânare către adevarul ultim.
De la “Romance” la « Anatomie de l'enfer », operele acestei franţuzoaice au fost întotdeauna definite prin adjective sulfuroase. O aură roşie, arzândă, o înconjoară, precum flăcările Infernului etern.
Catherine Breillat şi-a publicat primul roman la 17 ani, imediat interzis cititorilor sub 18. Mai scrie câteva cărţi, joacă în “Ultimul Tango la Paris”, iar în 1980 scoate primul film, încă interzis pe marile ecrane şi tolerat doar în sălile speciale…Toate filmele ei au reluat apoi aceeaşi idei, un soi de “Frumoasa şi Bestia”: Iubirea ne face frumoşi, şi nu contrariul.
Pentru Breillat nu sexul, sau practicile sexuale degradante definesc cine suntem. Revoltătoarea confuzie a lumii moderne este de a crede că sexul precede şi defineşte o fiinţă. Când în realitate nu este decât ceva extrem de banal. Sexul este o afacere pe care o propui cuiva. Apoi trebuie doar să-ţi asumi. Să cauţi mereu lucruri care nu s-au mai făcut. Eşecul, în viziunea lui Breillat, nu este de a nu reuşi să termini această întreprindere, ci de a nu începe niciodată.
Femeile lui Breillat au 1000 de feţe. Lumea masculină este una simplă, definită mereu în alb şi negru. O lume tranşată şi tranşantă, precum religia, o lume masculină şi virilă, împarţită între bine şi rău. Însă adevărata lume pe care Breillat doreşte să o ilustreze în flmele ei este confruntarea celor două extreme care aparent nu se întâlnesc niciodată.
De exemplu, dorinţa de a fi pângărită, cu dorinţa de puritate. În “36 Fillette”, Lili, 15 ani, este în vacanţă cu părinţii la Biarritz. Flirtează intens cu un playboy de 40 de ani. Între ei se ţese o relaţie ambiguă, care balansează între seducţie, provocare şi refuz. Pentru Lili această perioadă este o traversare obligatorie a acelui no man’s land care este adolescenţa, viaţa la 14 ani, o perioadă incertă în care femeia doreşte să îşi părăsească corpul de fetiţă, însă nu reuşeşte. Singura scăpare din sinistrul campingului în care trebuie să-şi petreacă vacanţa este pentru Lili flirtul continuu, din discotecă în discotecă.
După aproape 18 ani de când a ieşit pe ecrane, “36 Fillette” nu şi-a pierdut nimic din virulenţă, şi ne apare astăzi ca un precursor îndrăzneţ al libertăţii care domină astăzi cinematograful. Un film în care Breillat nu a ezitat să elibereze şi limbajul, mergând către o îndrăzneală crudă şi sănătoasă şi asumându-şi riscul de a fi criticată de intelectualii epocii. Chiar şi astăzi filmul este interzis sub 14 ani, pe motivul că flirtează cu tabuul incestului între o fetiţă de 14 ani şi un bărbat de 40.
Filmând însă cu fineţea ei de scriitoare, Breillat ne face, în film, să împărţim îndoielile şi zbuciumul fetiţei, speriată şi excitată de ideea de a-şi pierde virginitatea. Ascunsă în spatele hainelor ei negre şi largi precum în spatele unei armuri, Lili se zbate mai cu seamă împotriva ei-însăşi.
Încă din acest film Breillat utilizează o imagine onirică ce va reveni în toate filmele ulterioare, şi anume aceea a femeii tăiate în două, divizată între sex şi sentimente. Aici fetiţa spune da cu corpul, şi nu cu capul….Şi cvadragenarul îşi arată, dincolo de iniţierea foarte brutală în sex, propriile falii, şi îşi mărturiseşte neâncetat atracţia maladivă pentru această prospeţime.
În “Romance”, simţim imediat că povestea este un soi de accesoriu. Filmul povesteşte ceva foarte profund, şi anume nu povesteşte nimic. Este povestea lui Marie, o învăţătoare, care îl întâlneşte pe Paul, care o iubeşte dar nu o “consumă” fizic, pentru ca apoi ea să întâlnească un alt bărbat care o iubeşte şi se şi culcă cu ea. Dincolo de limita pudorii obişnuite în relaţiile sexuale…
Anul trecut la Cannes Breillat a debarcat în competiţie cu primul ei film de epocă: ”Une Vieille maitresse”. Precum în filmele precedente, sexul mai mult se spune, decât se face. VERBUL este adevăratul motor al dorinţei, şi în acelaşi timp este obiectul analizei neântrerupte. Este o adaptare după un roman al lui Barbey d’Aurevilly, pe care Breillat il citeşte fără ironie sau distanţă, ci în perfect acord cu viziunea acestui scriitor. Este uniunea ideală intre această rebelă a secolului al XXI.lea şi dandyul secolului al 19-lea.
Breillat meditează aici despre prăpastia sentimentelor care uneşte, dar şi separă bărbaţii şi femeile. Libertinul Ryno de Marigny trebuie să se căsătorească cu delicata Hermangarde, o frumoasă şi respectabilă aristocrată. Însă Marigny trăieşte de zece ani sub şarmul demonic al unei italience (Asia Argento), o pasiune pe care nimic nu o poate calma. Super-excitarea personajelor nu ne este aici transmisă prin facilitatea unor trupuri goale sau prin acerbii verbale. Breillat a ales mai degrabă calea temperării. Cu doar câteva excese, la limita oniricului, precum scenele cu Marigny şi italianca făcând dtagoste în deşert, lângă un mare foc pe care arde un copil ieşit din uniunea lor…Mijloacele care predomină sunt aici reţinerea şi căutarea momentelor cheie. Precum ipocrzia şi minciuna uneori involuntară, precum triumful pasiunii totale şi destructive.
Urmatorul ei film, abea terminat, poartă titlul peremptoriu de BAD LOVE. O poveste din mediul cinematografic care se termină dur ca un uppercut. Vivian Parker (Naomi Campbell), este o star sublimă şi inaccesibilă. După o întâlnire fugară cu un cinefil fără bani, în care îşi schimbă numerele de telefon, acesta face o obsesie pentru ea şi o sună neâncetat. Catherine Breillat încearcă aici să respecte psihologia masculină şi pe cea feminină, trecând de la un personaj la altul, plină de explicaţii, poveşti, exorcizări. Povestea unei pasiuni care duce la demenţă. Un soi de metaforă a luptei de clasă, a bizarului război între bărbat şi femeie, pe fondul diferenţelor culturale (el este foarte ataşat de cultura lui chineză şi de cultură în general, ea este sărmana fată bogată şi capricioasă). Un film despre iubire şi sex sub toate formele, acele forme care determină o femeie să se supună unui bărbat, şi barbatul unei femei. Sulfuros, crud şi îndrăzneţ, filmul este arareori tandru.
Dorinţa acestei cineaste este de a filma FRUMUSEŢEA. Frumuseţea corpurilor, a feţelor, a cinematografului. Toate astea prin ceea ce are filmul unic, în raport cu celelalte arte. De-aceea ea înregistrează fiecare gest, fiecare cuvânt ca pe un ritual, ca pe un act sacru.
Lucrurile capătă în filmele ei o rezonanţă bizară, suspendată în-afara timpului. Fără metafizică, ci doar cu căutarea unei permanenţe, a unei transcendenţe a emoţiilor care unesc cele două sexe. Prin acest gest Breillat rămâne pe teritoriul cinematografului, şi se îndepărtează de simplele tablouri vii sau de bucăţile pornografice de teatru filmat. Un teritoriu împânzit de îndoieli şi de întrebari, unde Breillat nu ne închide nici-o uşă, ci ne lasă deschisă căutarea.
No comments:
Post a Comment