1 Decembrie 2025 – Subcarpați la Odeon: când Parisul a dansat românește
Pe 1 Decembrie 2025, Subcarpați au transformat Teatrul Odeon din Paris, templul culturii europene, într-un univers paralel în care timpul și spațiul s-au topit ca ceara unei lumânări aprinse de Caravaggio.
Dacă cineva ar fi pictat acea seară, probabil că ar fi combinat clar-obscurul lui Caravaggio cu dramatismul sculpturii Laocoon: trupuri tensionate, brațe ridicate spre cer, inimi care se frământă și se deschid sub ritmuri ancestrale.
Eu, venetica prin fire și cu pașaport francez în buzunar, m-am trezit pentru prima dată cu sufletul înmuiat într-o căldură neașteptată, ca o mămăligă a emoției, servită fierbinte în inimile francezilor curioși și ale românilor nostalgici.
Am simțit că, de fapt, nu exilul geografic contează, ci exilul interior — iar acolo, în Odeon, pentru câteva ore, eram acasă.
Sunetele aduse pe scenă erau o geografie muzicală a României, ca și cum Amintiri din Epoca de Aur s-ar fi întâlnit cu un beat urban, iar folclorul ar fi făcut un cameo în The Grand Budapest Hotel.
Munți și dealuri, câmpii și ape, caval, tambal, tobe, synth-uri: fiecare notă era o navă care te transporta prin vremuri și spații diferite, prin sate, orașe, piețe și săli de dans imaginare.
Și publicul… oh, publicul!
Trei etaje întregi de suflete vii, de români, de jumătăți de români și de francezi cu spirit curios, care au uitat de ordine și etichetă.
Am cântat și am dansat, am râs și am plâns, transformând Odeonul într-un mare horă verticală, un fel de bal mascat unde fiecare participant era simultan actor, spectator și dansator.
Iar pe scenă, oamenii care făceau muzica să fie mai mult decât muzică:
Bean, șaman urban și povestitor de mituri;
AFO și Radu Pieloi, arhitecți de vibrații și punți între lumi;
Valentin Mușat și Ioana Milculeșcu, lumini vii care pătrund printre umbrele teatrului;
Matei Vasilescu la țambal, care deschide porțile între trecut și prezent cu fiecare ciupitură;
Gabi Groza la caval, care aducea aerul Carpaților printre coloanele Odeonului;
Beniamin Ambarus la dobă și backing vocal, pulsul emoției pure, ritmul inimii colective.
Nu a fost doar un concert.
Nu a fost doar un spectacol.
A fost o expresie colectivă de terapie prin emoție, un ritual al bucuriei și al curățării interioare.
Fiecare notă, fiecare respirație, fiecare pas de dans te spăla pe interior, te înălța și te făcea să simți că ești parte dintr-o poveste mai mare decât tine.
La un moment dat, am avut senzația că Laocoon însuși privea scena de sus, cu brațele întinse și mușchii încordați, în timp ce Caravaggio ajusta lumina, și fiecare român prezent era o mică figură sculptată în acel tablou viu, fiecare francez o oglindă care reflecta pulsul românesc.
Și când am plecat, la final, am realizat că acasă nu este neapărat un loc, ci un moment, un sunet, un dans, o energie care te cuprinde.
Acea seară de 1 Decembrie 2025 a fost acasă.
În Odeon.
Cu Subcarpați.
Cu caval, tambal și tobe.
Cu râs, cu lacrimi, cu suflete deschise și pași care nu voiau să se oprească.
Parisul a dansat românește. Și eu am dansat cu el.
De Giulia Dobre
Paris
Decembrie 4, 2025
No comments:
Post a Comment