Feminismul karaoke al Ivanei Mladenović
Există filme care îmbătrânesc frumos, filme care rezistă timpului și filme care par deja uitate înainte să se termine genericul de final.
Cel mai nou film al Ivanei Mladenović aparține cu entuziasm ultimei categorii, având aerul unei opere care își confundă zgomotul cu relevanța și sloganul cu ideea.
Privindu-l, ai senzația că ai descoperit o capsulă a timpului rămasă blocată între o ședință de celulă ideologică din 1974 și un seminar universitar despre patriarhat ținut de cineva care nu a observat că între timp a căzut Zidul Berlinului.
Toate ingredientele sunt acolo: lupta de clasă, demonizarea bogăției, autenticitatea sărăciei, critica succesului și eterna promisiune a revoluției care, de această dată, sigur va veni.
Lipsește doar un poster cu Che Guevara și o copie uzată din Marcuse.
Problema nu este că filmul are idei politice.
Problema este că le tratează cu subtilitatea unei sirene de ambulanță.
Nimic nu este demonstrat, totul este proclamat. Personajele nu discută, ci recită. Nu gândesc, ci militează. Fiecare scenă pare construită după principiul: dacă spectatorul nu a înțeles mesajul, îl vom repeta încă o dată, dar mai tare.
În centrul acestei cruciade se află Stela, interpretată de Katia Pascariu, un personaj care pare conceput într-un laborator specializat în testarea limitelor răbdării umane. Stela aspiră evident la acel tip de absurd nevrotic care făcea farmecul lui Being John Malkovich.
Doar că acolo excentricitatea era susținută de inteligență, imaginație și o formă de melancolie.
Aici este ca și cum cineva ar fi păstrat doar nevroza și ar fi uitat restul rețetei. După un timp, personajul nu mai provoacă nici compasiune, nici amuzament, ci doar o discretă curiozitate antropologică:
cât de mult poate fi repetată aceeași notă înainte să cedeze publicul?
Stela pare uneori o Emma Bovary rescrisă de algoritmul unei rețele sociale.
Numai că, spre deosebire de eroina lui Flaubert, ale cărei fantasme dezvăluiau o lume întreagă de frustrări și contradicții, aici obsesia nu deschide niciun orizont.
Ea doar se învârte în cerc.
Dacă personajele lui Kafka erau zdrobite de mecanisme absurde pe care nu le înțelegeau, Stela este zdrobită de propriile obsesii repetitive, iar spectatorul este invitat să participe la experiență.
Vizual, filmul este o performanță aparte.
Arată de parcă cineva ar fi încercat să combine exuberanța cromatică a lui Almodóvar cu bugetul unei serbări școlare organizate în grabă.
Decorurile și costumele emană o estetică de improvizație permanentă.
Totul pare montat cu două ore înainte de filmare și abandonat imediat după.
Dacă David Hockney transforma artificialul într-o formă de rafinament pop, aici artificialul rămâne doar artificial.
În mod ironic, filmul sfârșește prin a semăna exact cu obiectul cultural pe care pretinde că îl satirizează: strident, ieftin și lipsit de orice urmă de eleganță.
Este una dintre acele producții care vor să demonteze kitsch-ul și ajung să-l îmbrățișeze cu entuziasm.
Katia Pascariu și restul distribuției se mișcă printr-un univers populat mai degrabă de caricaturi decât de personaje. Boban, marele obiect al dorinței, nu este atât o ființă umană, cât un afiș ambulant al contradicțiilor scenariului.
Aceste contradicții au devenit și mai savuroase la sesiunea de întrebări și răspunsuri.
Am întrebat-o pe Ivana Mladenović cum se împacă nihilismul personajului principal cu obsesia sa pentru bani și cu retorica luptei de clasă, în condițiile în care întreaga ei existență gravitează în jurul unui cântăreț bogat, celebru și privilegiat pe care îl admiră fără rezerve.
Răspunsul a fost că sărăcia este extremă și că lupta de clasă continuă.
O explicație admirabilă prin elasticitatea ei.
Dacă personajele se contrazic, răspunsul este lupta de clasă. Dacă logica poveștii se prăbușește, răspunsul este lupta de clasă.
Dacă se stinge lumina în sală, probabil tot lupta de clasă.
Filmul tratează lumea contemporană cu instrumentele ideologice ale unei epoci care a intrat de mult la muzeu. Aproape că te aștepți ca dintr-un colț al cadrului să apară fantoma vreunui congres studențesc revoluționar din anii '70, venită să explice încă o dată de ce toate problemele lumii au o singură cauză și o singură soluție.
Complexitatea realității actuale este redusă la sloganuri care sunau simplist acum cincizeci de ani și care nu au devenit mai convingătoare între timp.
La nivel vizual și intelectual, întregul proiect amintește de acele fresce monumentale ale realismului socialist în care muncitorii priveau zâmbind spre viitorul luminos.
Numai că aici viitorul luminos a fost înlocuit cu feminism de seminar, resentiment economic și obsesii pop.
Este realism socialist trecut prin filtre Instagram.
Marea problemă este că filmul confundă constant afișarea unei idei cu demonstrarea ei.
El nu explorează contradicțiile, nu investighează personajele și nu dezvoltă conflictele.
Le afișează.
Ca pe niște pancarte.
Sub stratul gros de manifest și autoimportanță nu se află aproape nimic.
Dacă Buñuel folosea absurdul pentru a sfâșia convențiile burgheze, dacă Forman îl folosea pentru a dezvălui mecanismele puterii, iar Spike Jonze pentru a explora identitatea și alienarea, Ivana Mladenović pare să-l folosească pentru a umple spațiile dintre sloganuri.
Iar aici apare adevărata ironie.
Filmul vorbește obsesiv despre sărăcie, goliciune spirituală și alienare, însă cea mai convingătoare demonstrație pe care o oferă este chiar propria sa goliciune intelectuală.
Peste câțiva ani, foarte probabil nimeni nu va mai discuta despre această producție. Nu pentru că ar fi fost prea radicală, prea curajoasă sau prea incomodă. Ci pentru că este genul de operă care confundă actualitatea cu relevanța și zgomotul cu profunzimea.
Filmele cu adevărat importante nasc dezbateri.
Filmele cu adevărat proaste nasc legende.
Acesta are toate șansele să dispară discret între cele două categorii.
Va rămâne poate doar ca o curiozitate a unei epoci în care unii cineaști au crezut că repetarea unui slogan îl transformă automat într-o idee și că un megafon poate ține loc de artă.
De Giulia Dobre
Cluj, TIFF 2026.
No comments:
Post a Comment