Went to the United States in 1957. Showed large paintings, soft sculptures, and environmental sculptures using mirrors and electric lights. In the latter 1960s, staged many happenings such as body painting festivals, fashion shows and anti-war demonstrations. Launched media-related activities such as film production and newspaper publication. In 1968, the film “Kusama’s Self-Obliteration”which Kusama produced and starred in won a prize at the Fourth International Experimental Film Competition in Belgium and the Second Maryland Film Festival and the second prize at the Ann Arbor Film Festival. Held exhibitions and staged happenings also in various countries in Europe. Returned to Japan in 1973. While continuing to produce and show art works, Kusama issued a number of novels and anthologies. In 1983, the novel “The Hustlers Grotto of Christopher Street” won the Tenth Literary Award for New Writers from the monthly magazine Yasei Jidai. In 1986, held solo exhibitions at the Musee Municipal, Dole and the Musee des Beaux-Arts de Calais, France, in 1989, solo exhibitions at the Center for International Contemporary Arts, New York and the Museum of Modern Art, Oxford, England. In 1993, participated in the 45th Venice Biennale. Began to create open-air sculptures in 1994. Produced open-air pieces for the Fukuoka Kenko Center, the Fukuoka Municipal Museum of Art, the Bunka-mura on Benesse Island of Naoshima, Kirishima Open-Air Museum and Matsumoto City Museum of Art, , in front of Matsudai Station, Niigata,TGV's Lille-Europe Station in France, Beverly Gardens Park, Beverly hills, Pyeonghwa Park, Anyang and a mural for the hallway at subway station in Lisbon. Began to show works mainly at galleries in New York in 1996. A solo show held in New York in the same year won the Best Gallery Show in 1995/96 and the Best Gallery Show in 1996/97 from the International Association of Art Critics in 1996. From1998 to 1999, a major retrospective of Kusama’s works which opened at the Los Angeles County Museum of Art traveled to the Museum of Modern Art, New York, the Walker Art Center and the Museum of Contemporary Art, Tokyo. In 2000, Kusama won The Education Minister’s Art Encouragement Prize and Foreign-Minister’s Commendations. Her solo exhibition that started at Le Consortium in France in the same year traveled to Maison de la culture du Japon, Paris, KUNSTHALLEN BRANDTS ÆDEFABRIK, Denmark, Les Abattoirs, Toulouse, KUNSTHALLE Wien, Art Sonje Center, Seoul. Received the Asahi Prize in 2001, the Medal with Dark Navy Blue Ribbon in 2002, the French Ordre des Arts et des Lettres (Officier), and the Nagano Governor Prize (for the contribution in encouragement of art and culture) in 2003 In 2004, Her solo exhibition “KUSAMATRIX” started at Mori Museum in Tokyo. This exhibition drew visitors totaling 520,000 people. In the same year,another solo exhibition started at The National Museum of Modern Art, Tokyo In 2005, it traveled to The National Museum of Modern Art, Kyoto, Hiroshima City Museum of Contemporary Art, Contemporary Art Museum, Kumamoto, Matsumoto City Museum of Art. Received the 2006 National Lifetime Achievement Awards, the Order of the Rising Sun, Gold Rays with Losette and The Praemium Imperiale -Painting- in 2006. In 2008, Documentary film, (near equal) series, the fifth. [ Yayoi Kusama, I adore myself.] was released. | |||||||||
 |
7.1.12
yayoi
favorite artist of past months
I have discovered at BEAUBOURG end of October this amazing japanese lady and her body of art! Endless!
Par Chantal Béret, Conservatrice au musée national d'art moderne.
Texte publié dans le magazine programme Code Couleur
Un souvenir d'enfance fonde la légende de Yayoi Kusama et associe le commencement de sa vie d'artiste à une hallucination, une inquiétante étrangeté qui s'est manifestée autour de la table familiale : les fleurs rouges de la nappe se multiplient sur le plafond, les murs, le sol, sur elle-même. Âme sans corps, l'artiste fait de son insupportable auto-anéantissement (Self-Obliteration) le défi et la quête même d'une oeuvre radicale et atypique : inscrire son corps, s'inventer un corps à corps selon des procédures formelles toujours réinventées.
L'exil à New York en 1958 libérera Kusama, peintre, sculpteure, performeuse, écrivaine et chanteuse. En traversant les frontières, elle se défait de tout lien, sauf de la mémoire d'une immense culture. Chacune des séquences de son oeuvre protéiforme en est profondément marquée et leur force radicale rythme l'exposition. S'engageant d'abord dans l'expérience du monochrome, Kusama entreprend de grands formats. D'un blanc trouble, puis colorés, les Infinity Nets n'ont ni haut, ni bas, ni droite, ni gauche, ni commencement, ni fin, ni sens ni centre illusoire, mais ils sont écrits, à la manière d'une calligraphie inconsciente et obsessionnelle. À l'illusion du vide succède la provocation du plein : elle s'approprie des objets trouvés sur les trottoirs de Manhattan, qu'elle hérisse de phallus en tissu. Ces Accumulations, souvent associées à la domesticité féminine, Kusama les métamorphose en « surréalisme pop ». Le traitement par masses et agrégats de ces sculptures arrondit les angles et engendre des formes spongieuses, amorphes et molles. 1966 est une année charnière. Kusama conçoit ses premiers environnements où elle introduit le miroir, inaugurant un travail sur la réflexion constamment présent depuis. Kusama's Peep Show (1966) et les Mirror Rooms (1965) sont les lieux matriciels où se disséminent les premiers Dots [points] et la mise en abyme de sa propre image, puis Phalli's Field (1965) où s'improvisent les premiers happenings.
Libération sexuelle, critique violente de la société de consommation et politisation de l'art deviennent l'enjeu majeur de ses performances. Cette rébellion des corps représente l'un des apports les plus singuliers de Kusama. Par cette émancipation, elle participe à la quête d'une autonomie à la fois physique, sexuelle et intellectuelle, associant féminisme et performance. Le retour à Tokyo en 1973 se fait dans la souffrance. À la suite d'une succession d'événements douloureux, elle choisit de vivre dans une institution psychiatrique, et y poursuit depuis lors son oeuvre avec acharnement.Si, depuis 1980, Kusama persévère à concevoir d'imposants environnements (Dots Obsession, 1998) et sculptures, elle a entrepris récemment une nouvelle série de peintures. Sur des formats souvent carrés et posés horizontalement, elle compose quotidiennement avec un certain automatisme d'étonnants « rébus ». Une prolifération proprement hallucinatoire de formes mouvantes et flottantes, toujours simplifiées, engendre un interminable surgissement, emporté avec l'élan du pinceau à la vitesse du chaos. Mouvement des images images en mouvement, ainsi grouillent les méandres de sa psyché.
Dans la fièvre de New York*
« C'était la période de l'engouement pour l'Action painting. J'avais l'idée qu'il était important pour moi d'élaborer un art original, issu uniquement de mon monde intérieur […]. En 1959, j'exposais mes Infinity Nets, blancs sur fond noir. La monotonie engendrée par une répétition due à une action constante, l'absence d'un centre, et l'indifférence témoignée à la composition, plongèrent le public dans la perplexité […] J'avais en moi le désir de mesurer de façon prophétique l'infini de l'univers incommensurable à partir de ma position, en montrant l'accumulation de particules dans mes mailles d'un filet où les pois seraient traités comme autant de négatifs. […] C'est en pressentant cela que je puis me rendre compte de ce qu'est ma vie, qui est un pois. Ma vie, c'est-à-dire un point au milieu de ces millions de particules qui sont les pois. […] »
Parcours et luttes de mon âme*
« Un jour, après avoir vu, sur la table, la nappe au motif de fleurettes rouges, j'ai porté mon regard vers le plafond. Là, partout, sur la surface de la vitre comme sur celle de la poutre, s'étendaient les formes des fleurettes rouges. Toute la pièce, tout mon corps, tout l'univers en seront pleins ; moi-même je m'acheminerai vers l'autoanéantissement, vers un retour, vers une réduction, dans l'absolu de l'espace et dans l'infini d'un temps éternel. […] Je fus saisie de stupeur. […] Peindre était la seule façon de me garder en vie, ou à l'inverse était une fièvre qui m'acculait moi-même. […] »
Et maintenant un art comme requiem
« […] L'image sur laquelle je travaille actuellement est celle de la mort […]. Dans notre société d'information devenue une société de violence, dans une culture homogénéisée, dans une nature polluée, dans cette imagerie d'enfer, le mystère de la vie a déjà rendu son souffle. La mort qui va nous accueillir s'est dépouillée de sa quiétude solennelle et nous avons perdu de vue la mort sereine. […] Jusqu'ici, ma propre révolution, faite pour continuer à vivre, se dirigeait vers la découverte de la mort. Je suis arrivée à un moment de mon parcours artistique où il faut que je crée un art pour le repos de mon âme, un art qui tiendra compte de ce que signifie la mort, de la beauté de ses couleurs et de ses espaces, de la tranquillité de ses pas, du ' Néant ' qui vient après elle. »
UN POIS, C'EST TOUT
Par Chantal Béret, Conservatrice au musée national d'art moderne.
Texte publié dans le magazine programme Code Couleur
Un souvenir d'enfance fonde la légende de Yayoi Kusama et associe le commencement de sa vie d'artiste à une hallucination, une inquiétante étrangeté qui s'est manifestée autour de la table familiale : les fleurs rouges de la nappe se multiplient sur le plafond, les murs, le sol, sur elle-même. Âme sans corps, l'artiste fait de son insupportable auto-anéantissement (Self-Obliteration) le défi et la quête même d'une oeuvre radicale et atypique : inscrire son corps, s'inventer un corps à corps selon des procédures formelles toujours réinventées.
L'exil à New York en 1958 libérera Kusama, peintre, sculpteure, performeuse, écrivaine et chanteuse. En traversant les frontières, elle se défait de tout lien, sauf de la mémoire d'une immense culture. Chacune des séquences de son oeuvre protéiforme en est profondément marquée et leur force radicale rythme l'exposition. S'engageant d'abord dans l'expérience du monochrome, Kusama entreprend de grands formats. D'un blanc trouble, puis colorés, les Infinity Nets n'ont ni haut, ni bas, ni droite, ni gauche, ni commencement, ni fin, ni sens ni centre illusoire, mais ils sont écrits, à la manière d'une calligraphie inconsciente et obsessionnelle. À l'illusion du vide succède la provocation du plein : elle s'approprie des objets trouvés sur les trottoirs de Manhattan, qu'elle hérisse de phallus en tissu. Ces Accumulations, souvent associées à la domesticité féminine, Kusama les métamorphose en « surréalisme pop ». Le traitement par masses et agrégats de ces sculptures arrondit les angles et engendre des formes spongieuses, amorphes et molles. 1966 est une année charnière. Kusama conçoit ses premiers environnements où elle introduit le miroir, inaugurant un travail sur la réflexion constamment présent depuis. Kusama's Peep Show (1966) et les Mirror Rooms (1965) sont les lieux matriciels où se disséminent les premiers Dots [points] et la mise en abyme de sa propre image, puis Phalli's Field (1965) où s'improvisent les premiers happenings.
Libération sexuelle, critique violente de la société de consommation et politisation de l'art deviennent l'enjeu majeur de ses performances. Cette rébellion des corps représente l'un des apports les plus singuliers de Kusama. Par cette émancipation, elle participe à la quête d'une autonomie à la fois physique, sexuelle et intellectuelle, associant féminisme et performance. Le retour à Tokyo en 1973 se fait dans la souffrance. À la suite d'une succession d'événements douloureux, elle choisit de vivre dans une institution psychiatrique, et y poursuit depuis lors son oeuvre avec acharnement.Si, depuis 1980, Kusama persévère à concevoir d'imposants environnements (Dots Obsession, 1998) et sculptures, elle a entrepris récemment une nouvelle série de peintures. Sur des formats souvent carrés et posés horizontalement, elle compose quotidiennement avec un certain automatisme d'étonnants « rébus ». Une prolifération proprement hallucinatoire de formes mouvantes et flottantes, toujours simplifiées, engendre un interminable surgissement, emporté avec l'élan du pinceau à la vitesse du chaos. Mouvement des images images en mouvement, ainsi grouillent les méandres de sa psyché.
Dans la fièvre de New York*
« C'était la période de l'engouement pour l'Action painting. J'avais l'idée qu'il était important pour moi d'élaborer un art original, issu uniquement de mon monde intérieur […]. En 1959, j'exposais mes Infinity Nets, blancs sur fond noir. La monotonie engendrée par une répétition due à une action constante, l'absence d'un centre, et l'indifférence témoignée à la composition, plongèrent le public dans la perplexité […] J'avais en moi le désir de mesurer de façon prophétique l'infini de l'univers incommensurable à partir de ma position, en montrant l'accumulation de particules dans mes mailles d'un filet où les pois seraient traités comme autant de négatifs. […] C'est en pressentant cela que je puis me rendre compte de ce qu'est ma vie, qui est un pois. Ma vie, c'est-à-dire un point au milieu de ces millions de particules qui sont les pois. […] »
Parcours et luttes de mon âme*
« Un jour, après avoir vu, sur la table, la nappe au motif de fleurettes rouges, j'ai porté mon regard vers le plafond. Là, partout, sur la surface de la vitre comme sur celle de la poutre, s'étendaient les formes des fleurettes rouges. Toute la pièce, tout mon corps, tout l'univers en seront pleins ; moi-même je m'acheminerai vers l'autoanéantissement, vers un retour, vers une réduction, dans l'absolu de l'espace et dans l'infini d'un temps éternel. […] Je fus saisie de stupeur. […] Peindre était la seule façon de me garder en vie, ou à l'inverse était une fièvre qui m'acculait moi-même. […] »
Et maintenant un art comme requiem
« […] L'image sur laquelle je travaille actuellement est celle de la mort […]. Dans notre société d'information devenue une société de violence, dans une culture homogénéisée, dans une nature polluée, dans cette imagerie d'enfer, le mystère de la vie a déjà rendu son souffle. La mort qui va nous accueillir s'est dépouillée de sa quiétude solennelle et nous avons perdu de vue la mort sereine. […] Jusqu'ici, ma propre révolution, faite pour continuer à vivre, se dirigeait vers la découverte de la mort. Je suis arrivée à un moment de mon parcours artistique où il faut que je crée un art pour le repos de mon âme, un art qui tiendra compte de ce que signifie la mort, de la beauté de ses couleurs et de ses espaces, de la tranquillité de ses pas, du ' Néant ' qui vient après elle. »
6.1.12
interview with jeremy irons
Interview with Jeremy Irons
by Giulia Dobre
(Jeremy Irons holds some talks around an afternoon tea with Giulia Dobre, in London...)
Iron indefinitely fascinates. His chilly body, his accent and his voice that tumefiates your mind, his lubrical, ludical and morphometrical characters….Between now and the infinite, this is the man Jeremy. Provoquing, choquing, unique. At the bar of the Sloane Square Hotel, at the limits of Chelsea
I AM A PIPE
Giulia Dobre: How would you position yourself in this day and age, in this year? Have you evolved? Into what, into whom?
Jeremy Irons: I feel myself in an evolution, but this has nothing to do with dates. The dates, the new century, it coincides almost with my own half century. But I think that is probably my age, rather than the date, which makes me feel in an evolution...I think I have learnt with the age to be more laid back than I was ten years ago. But I am still looking for risk, I am looking for things that interest me. Because I get bored very easily, I like new things which might worry me that I cannot do. I like to be challenged. I like to feel the risk.
Giulia Dobre: What if you lose?Can you take it?
Jeremy Irons: Oh, yes. If I lose, that's all for the best. If I win, even more so. I just risk. I think that one of the great joys of risking is that you could lose, or you could win. I find more joy in doing that than in doing things I know I can do, which are safe, which I might get bored with.
Giulia Dobre: So what would be the essential tool for your job?
Jeremy Irons: Imagination. And a fit instrument, which in my case is the body. For a musician it may be a piano. But I have to use all the things which so far computers aren't able to do...Which is to imagine, which is to communicate on deep levels with audiences.
Giulia Dobre: Your characters are always so unusual...How have they shaped you? Have they left any trace in you, in your actual persona?
Jeremy Irons: I think when you play a character which is different from you, and many of the characters I've played are very different from me, cause I'm quite a normal person, is very much like you're going on a holiday, in a different place, and I'm then a different person.You explore a side of yourself you never use in your life. When you come back to your normal life, you see your life differently. When you come home from your holiday, you've changed a bit. And I suppose I probably changed a little bit because of my work. May be I get to know myself better...
Giulia Dobre: Have you chosen your parts according to a certain pattern or image you needed to attain?
Jeremy Irons: No, I just try to do things that I haven't done before...As I've mentioned earlier I am easily bored. So I like to play characters that aren't like the ones I played before, so a certain evolution occurs because of that. I like to play characters who are very different to me because I like to get excited from exploring a person who's new to me. Alongside that i have to remember that an audience has an expectation, so I try to upset that expectation by giving something which they haven't expected, so they are surprised...Delighted...I've always been attracted to characters who drew at the very extreme, who live on the edge of normal experience. But alongside that I ma mixing films which will allow me to play to a wider audience. I like change. I like variety...
Giulia Dobre: Your characters are usually living on the edge and are also driven by a sexuality on the edge...Do you think sexuality, love are a central compound of your work, of the world going on?
Jeremy Irons: I think love is... Certainly...I think many people are driven by their sexuality. I don't know if my characters are raw-models...
Giulia Dobre: The choices they make are coming from the choices they had with their sexuality...So their life unfolds according to these choices...
Jeremy Irons: I think our sexuality is a very big part of ourselves. I suppose it's inevitable, that is a part of what makes up a character...I think our desire to love and to be loved is one of our biggest desires. We are taught to rechanel that in our ambitions towards success...But I think it has nothing to do with me...
Giulia Dobre: Is this what pushes life ahead?
Jeremy Irons: No. I think the dawn of a new day is what pushes life ahead...You know, that happens, whatever you do. A new day dawn means that you need to get going on with something else.
Giulia Dobre: Are you aware when you play that you are who you are, or do you completely lose yourself in a part?How do you enter a character?
Jeremy Irons: You enter a character by learning what he does, what he does not, what he likes, what he likes not, what he wants, where he lives, all the things which make up us. You make that up for the character and you live that...Once I am out of a role, than I forget about it all...I only retain the reasons for which I have accepted that character, and the story that character requires to be known. What's the character's function in the story.
Giulia Dobre: Are you building yourself a story in your own reality that matches the character's story, in order for you to get in that character better?Is there anything there like a magician trick?
Jeremy Irons: No... There is not trick, this is what children do all the time, they have a great facility of doing it. If you concentrate on the perceptions of a child, it's perfect. Most people grow out of it, but the's no use in doing that. They leave childish things behind. But to play-and to act, are the same thing, the same understanding. That's what children do. They imagine, they create brand new worlds. That's all...Well, that's not all, but that' s one of the main things to do. Then they have to establish a bridge tot their audience, so the audience could know what are their feelings, their story. They have to play with their bodies, their eyes, their voices, to communicate what they are feeling. It's like when you play a piece of music. Playing means having all the channels of communication open. That's what I am, I am a conduct, I am a telephone wire...
Giulia Dobre: What would the job of a Director be in all that?
Jeremy Irons: The Director is like a chef in a restaurant, really. He goes to the market, he buys the food, he buys the raw material, the Designer, the crew, he sets it all up. He already has a menu: a script. He puts the ingredients together, and he lets them work on each other. He would then add a bit of heat, or of spice. Finally he tights them all together with a bit of presumption to the audience: would they like that, would they be interested? But if the tomatoes are very good, or the onions, they work very well together. The flavors that you get will be a surprise to the Director, because he just let them work together in the pot. In a way, that's a what a Director does in a film. He chooses all the people, has a script, and during that, he will have to make choices, to guide the actors a bit, and at the end of the show he should be almost taken over by what he has achieved. You can't have a good meal, without a good cook, unless you are very lucky...
Giulia Dobre: How much do you let a Director interfere with your work?
Jeremy Irons: Completely, he can do what he likes, I am employed by him! He is my boss. I work with him. If he;s a good director, he'll cope with the ego, with everything. Hopefully, everyone puts the ideas all together: the crew, the actors, and finally he will cut it through all that. It's a collaboration, for the best. Good ideas are always coming in the process...Working with each other...
Giulia Dobre: What would you call a very good actor?
Jeremy Irons: Someone who's very free, who's very open. A lot of confidence is required. And then, not too much confidence, so he peaks up on his gifts...Somebody who is an interesting person, has an interesting life. Who is ready to try, ready to risk anything. And who listens. Listening is one of the most important...To listen to what is spoken to you. Most people think that acting is about talking. I'd say it's about thinking...Acting with a good actor is very easy. It makes all the difference....
Giulia Dobre: What are the movies/the authors you prefer?
Jeremy Irons: I am very open. Everything that touches me. A film should give me the feeling of having travelled, it should dislocate me completely from the present, I should get out, for instance, from a cinema in New York and feel like totally being in Nepal
Giulia Dobre: What would you advise a young actor to do, and not to do? An artist in general?
Jeremy Irons: To have faith. To stay open. To be curious, to want to know more of the world, and of himself. To imagine continuously, to never rest, to keep coming on the attack over and over, to never declare bancrupcy....To improve himself all the time, to work relentlessly with his own limitations and push them...To be free...It is an amazingly beautiful profession!
Giulia Dobre: What was your relationship with Romania
Jeremy Irons: Well, I have been there for a bit more than three months. At the beginning, I thought I'll have nothing to do there. But then, via a Romanian new friend, a young woman with a very special personality,I came to get out to town, and in the countryside. As I am very Irish in my heart, I am very attached to the ground and its values, and what really touched me it was to see so many similarities with Ireland and its people...I saw peasants laboring their land, and the strength and the beauty they have, I've seen amazing colors of the land and of the sky, above the Sea and above the fields...Through that special friend I came to know other Romanians, very interesting and different of each other, but mainly warm and very cultivated people. I could say I am pretty much inlove with that country, and I need to explore it more. I might go back with my bike, sometimes, in a near future, and travel freely from North to South...
thessaloniki interview with william dafoe
William Dafoe către Murakami via Salonik
Dafoe este un fenomen al actoriei: a fost de două ori Candidat la Oscar în 2001 pentru rolul Max Schreck din „Umbra unui Vampir”, după ce fusese deja nominalizat în 1987 ptr. rolul său teribil din „Platoon”. De peste douăzeci de ani este membru dedicat până la fanatism al trupei de teatru Wooster Group, din New York, alături de care cutreieră festivalurile şi scenele lumii cu piese experimentale. A debutat pe ecrane în 1980 într-un film de Michael Cimino.
Micuţ, slăbuţ, cu cei mai strălucitori ochi imaginabili, Dafoe are carisma unui munte. Figura sa colţuroasă l-a instalat încă de la început într-un arhetip al tipului patibular, între două sau trei lumi, de aici şi de nicăieri, din underground, mai degrabă decât din lumea cotidianului uzual. De puţine ori a ieşit din acest format, în filmul lui Scorsees „Ultima Tentaţie a lui Cristos” sau în „Pacientul Englez” al lui Minghella. Şi de fiecare dată când a îndrăznit altceva, o nouă nominalizare la Oscar i-a urmat. A avut dintodeauna un simţ special în a-şi adulmeca parteneri de crimă artistică la fel de porniţi, de descătuşaţi şi de îndrăzneţi, de profunzi precum el: Lars Von Trier, David Lynch, Oliver Stone. Wim Wenders i-a oferit prietenia lui rară şi rolul principal în „Faraway, so close”; apoi îl vedem în vizionarul film: ”eXistenZ” al lui David Cronenberg, primul produs filmic care a denunţat dedesubturile realităţii virtuale. În 2000 este detectivul care anchetează monstruoasele crime efectuate de un yuppie furibund (Christian Bale) în „American Psycho”, după care au urmat alte şi alte roluri de băiat rău, de dur, de damnat, de inchizitor în
„ Aventurile acvatice ale lui Steve Zissou (The Life Aquatic with Steve Zissou) al lui Wes Anderson, în „Manderlay”, în „American Dreamz”, în „Go Go Tales” al lui Abel Ferrara.
L-am intrebat scurt cum îşi alege rolurile atât de eclectice.
- E simplu, mă ghidez exclusiv după impuls. Şi am nişte impulsuri absolut copilăreşti, în ochii altora. Pentru mine este însă esenţial să vibrez la un cuvânt dintr-un scenariu, la o intonaţie, la un gest al personajului, sau la personalitatea de prim abord a regizorului cu care ar trebui să lucrez. Asta nu înseamnă că nu sunt analitic.....Întreab-o pe nevastă-mea...(Rade malefic timp de 15 minute!, eu îngheţ pe scaunul inconfortabil din restaurantul cu pricina)....Sunt un intelectual autentic, deci totuşi îmi trec viaţa şi alegerile prin creier. Dar doar o dată ce am fost atins în plin stomac. Asta nu înseamnă că sunt un tip total intuitiv.
Cum îţi începi lucrul la un personaj, cum îl aprofundezi?
- Prefer de departe acţiunea. Nu sunt niciodată mai fericit decât atunci când încep treaba, când încep o filmare sau repetiţiile la o piesă nouă, după luni, ani de parlamentări. Şi îmi place să intru într-un proiect, în partea lui aplicată, concretă, artizanală, eliberat de orice alt gând, de alte probleme, de alte responsabilităţi. Uneori mi se pare că sunt mult prea sincer, mult prea vulnerabil şi dezgolit în faţa unui personaj în care trebuie să pătrund. Sau mi se pare că sunt mult prea serios, când defapt ar trebui mereu să las o marjă de umor. Evident că este o imensă plăcere să împrumuţi trupul şi personalitatea altcuiva, viaţa lui. Şi în asta constă munca şi abordarea mea: realizez un soi de magie neagră, păgână, pentru că la final nu-mi mai dau seana ce-am făcut exact. O dată ce ajung pe un platou de filmare parcă am revelaţia vieţii, o dată ce mă simt în siguranţă şi ştiu exact cu cine trebuie să lucrez, cine îmi sunt partenerii, colegii, care e echipa, o dată ce simt care e mersul şi către ce se orientează conversaţia. În acelaşi timp, la orice film, care înseamnă un contract, trebuie să fii mercantil. Fapt care uneori înseamnă practic că mă zbat să am un costum mai bun... Îmi place să mă agăţ de detaliile materiale ale fiecărui personaj, mai degrabă decât de ideile lui.
Oricum, în general ador să amestec genurile, să las oamenii confuzi în ceea ce mă priveşte, să nu mai ştie de unde să mă ia şi unde să mă pună. Este ca atunci când, de exemplu, mănânci numai peşte 2 săptămâni, şi ajungi să-ţi doreşti altceva. Cam asta îmi doresc eu: un joc echilibrat între mai multe genuri de roluri, între poveşti cât mai diferite şi filme la fel. Este modul meu de a-mi păstra sănătatea mentală...Şi sănătatea artistică. Am o personalitate foarte versatilă, asta e grozav. Pentru că altfel aş fi fost cantonat într-o anumită zonă a pieţei, şi aş fi devenit eu-însumi un personaj. Şi nu asta mă interesează.
Extremul eclectism al lui Willem Dafoe i-a adus nenumărate succese, premii, invitaţii. Personajele sale turmentate şi obscure functionează perfect, fie în drame, fie în comedii. Deşi îmi spune că nu-i place să se definească drept „straniu”, ci doar „un băiat de cartier din Wisconsin”, Dafoe încheie mica noastră conversaţie optimist:
- Un lucru e cert: voi lăsa urme după mine...Nu numai copiii, ci şi modul meu de a juca. Fără falsă pudoare, sunt foarte mulţumit de tot ceea ce am realizat până acum. Mulţi mă întreabă dacă nu mi-aş dori să trec de cealaltă parte a camerei de filmat. Ei bine...Nu. Sunt în mod fundamental ACTOR, deci îmi doresc să fiu eu povestea, s-o port în mine, să fiu în centrul atenţiei. Dacă există o scenă în care cineva intră pe o uşă, vreau să fiu eu acela care intră pe uşă, şi nu cel ce dă indicaţii despre cum s-o fac. Despre filmul pe care tocmai îl reprezint aici la Salonik:’The Dust of Time’ al lui Theo Anghelopoulos pot să îţi spun că a fost cea mai minunată, mai înălţătoare experienţă de filmare de până acum. În rest, sper să vă faceţi singuri opinii, voi spectatorii, criticii. Eu sunt doar un actor....Urmează curând un alt film alături de Lars von Trier:”Antichrist”, un thriller despre un cuplu izolat într-o cabană din pădure, după macabra experienţă a pierderii copilului...Şi filmul lui Wim Wenders: "Miso Soup", dupa romanul lui Ryu Murakami. Aşa că voi fi extraordinar de prezent în vieţile voastre.
Interviu realizat de Giulia Dobre
coeurs par alain resnais
7 personaje în căutare de casă şi căldură
“Inimi” de Alain Resnais este o vivisecţie a căilor Erosului, pe care îl exaltă şi căruia îi constată constanta glisare către amărăciune…
A vedea un nou film al lui Alain Resnais înseamnă a plonja într-un cinema care a existat, care ar putea continua să existe (în infinite variaţiuni pe aceeaşi temă şi stil), dar care poate nu va mai exista. Regizorul lui “Hiroshima mon Amour” sau “Anul trecut la Marienbad” nu poate decât să continue a-şi cizela piatra preţioasă, pentru a-i găsi forma perfectă. Fără a-şi da seama că de multe ori, cizelând prea mult, in urma ramane golul, abstractul…
Şi ce altceva este singurătatea, dacă nu percepţia angoasată a nimicului de după formă, de dupa viaţă? “Inimi” vorbeşte despre aceasta. Într-un Paris peren înzăpezit, între interioare de apartamente, localuri şi birouri reci şi imperturbabile, şapte personaje încearcă să depăşească fantoma singurătăţii.
Provenit dintr-o comedie a sinuosului Alan Ayckbourn, transportat în Franta zilelor noastre, “Inimi” (“Coeurs”) este compus din adevărate “cadre” gen “tableux vivants”. Parisul de aici pare o sferă de sticla cu zăpadă de poliestiren. În spatele sticlei se agită personajele, îngheţate în cea mai tristă dintre singurătăţi. Ecranul va deveni de trei ori negru complet: pentru a indica sosirea nopţii, pentru a marca moartea, pentru a închide arcul celor patru zile în care se dezvoltă povestea.
Comic, melodramatic, tragic, ireal, “Inimi” are sensibilitatea desuetă, îndepărtată şi pierdută a unui film mut (printre modelele asumate ale lui Resnais sunt Mack Sennett şi Hal Roach). Într-o pânză de paianjen ficţională găsim inserturi cu tâlc, bine gândite de regizorul diabolic al unui grup de actori pentru care fiecare nouă experienţă este un imn adus comediei umaniste.
Dincolo de acoperişurile pariziene, personajele se sufocă încetul cu încetul în interioarele lor pastel, aşteptând iubirea care nu mai vine, colecţionând reproşuri şi curtând moartea, boala, credinţa...
Inimi singuratece, inimi pline de dorinţă, inimi disperate.
Un agent imobiliar îmbătrânit are o vagă relaţie cu secretara sa fidelă, o femeie religioasă şi secret ambiguă în aura senzuală pe care o emană…Un cuplu în criză speră să găsească într-un nou apartament oxigenul care lipseşte pentru a reaprinde flacăra...O femeie tânără stă în fiecare seară într-un bar, în aşteptarea bărbatului vieţii...Un barman patibular are un tată bătrân, arţăgos şi obsedat de sex...
Şi râdem la acest film, râdem cu dinţii strânşi, pentru a cădea imediat apoi în discomfort, ca îmbătaţi, precum protagoniştii filmului, care încearcă să se desfacă din năvoadele izolării într-un ocean de singurătate....
Între ridurile şi surâsurile triste ale damei Azema şi ale lui Dussolier stă înscris mai mult adevăr decât între toate paginile unui manual de anatomie....
brideshed revisited
BRIDESHED REVISITED
Un film de Julian Jarrold. Cu Matthew Goode, Ben Whishaw, Michael Gambon, Emma Thompson.Dramă, UK, 2008.
| | <><> <>
Precum Atonement înaintea lui, Brideshead Revisited este una dintre acele extraordinar de bine jucate adaptări literare pe care fanii romanului o vor înghiţi cu ochii închişi.
Pentru cei, însă, care văd întâia oară acest gen de film, el va constitui un surogat excelent al somniferelor. Această versiune condensată a scandalosului “Brideshead” redă într-un mod hiper-dramatic cartea din 1945 a lui Evelyn Waugh (a domnului Evelyn). Rezultă că în film toată lumea este mult mai ambiţioasă, mult mai marcată de religie, mult mai pasională şi mai gay. Fapt ce ajută la desfăşurarea narativă, dar care nu prea concordă cu tonul sarcastic al romanului.
Cu toate acestea,
"Brideshead Revisited" este un film nobil. Regizorul Julian Jarrold a împachetat un serial de 11 episoade din anii ’80 în 2 ore şi un sfert, cu câteva performanţe actoriceşti dar puţine personaje cu care v-aţi dori să fiţi în aceiaşi cameră. Doar dacă aţi fi pe patul de moarte şi v-ar păsa de mântuirea sufletului.
"Brideshead Revisited" este un film nobil. Regizorul Julian Jarrold a împachetat un serial de 11 episoade din anii ’80 în 2 ore şi un sfert, cu câteva performanţe actoriceşti dar puţine personaje cu care v-aţi dori să fiţi în aceiaşi cameră. Doar dacă aţi fi pe patul de moarte şi v-ar păsa de mântuirea sufletului.
Regizorul a avut totuşi o intuiţie de geniu în a-l angaja pe Andrew Davies să scrie scenariul alături de Jeremy Brock. Cei doi au lucrat foarte competent la a extrage exact poveştile esenţiale din carte.
Charles Ryder (Matthew Goode) are multe în comun cu Nick Carraway. Ambii bărbaţi au ambiţii literare, îşi doresc faimă, avere, sex, dar, mai mult decât orice, doresc să se găsească pe sine şi să fie acceptaţi de către cei pe care îi consideră superiori. Apar în poveste precum nişte foi albe, şi, inevitabil, ambiţiile lor îi poartă către lumile pe care au impresia că şi le doresc. O dată intraţi în joc, celor doi le va fi extrem de dificil, dacă nu chiar imposibil să-şi menţină neutralitatea morală.
Precum în "Marele Gatsby," "Brideshead" începe în primii ani de după Primul Război Mondial. Ryder îl întâlneşte la Oxford pe Sebastian Flyte (Ben Wishaw), ignoră avertizările de a nu socializa cu “sodomiţii” universităţii, şi devine cel mai bun amic al acestuia. Deşi flirtează cu el, Ryder o vizează pe sora lui, Julia, fiind defapt mai îndrăgostit de familia lor aristocrată. Îşi doreşte cu ardoare să aparţină unei clase, unei familii, unui club. Matriarha familiei, Lady Marchmain (Emma Thompson), este mai sfântă decât întreaga planetă. Fervoarea ei religioasă i-a alungat soţul la Veneţia, unde trăieşte fericit cu amanta, l-a transformat pe fiul său într-un păcătos jouisseur, şi pe fiica sa într-o semi-dementă.
În final, după ce toată lumea îşi dă în petec, morala este una singură: căieşte-te pentru păcatele tale, neagă-ţi trecutul întinat, aderă la credinţă, şi Poarta Raiului îţi va fi deschisă.
Subscribe to:
Posts (Atom)