God Is a DJ: Shakers și dansul credinței în „Testamentul lui Ann Lee”

              God Is a DJ: Shakers și dansul credinței în „Testamentul lui Ann Lee”

Imaginați-vă sfârșitul secolului al XVIII-lea ca pe o discotecă istorică ușor nebună.

Pe o parte a Atlanticului, Iluminismul își împachetează ideile — rațiune, democrație, pamflete bine ascuțite — și pornește spre America de Nord. Pe cealaltă, o întreagă galerie de profeți, vizionari, fondatori de secte și entuziaști ai Apocalipsei își încălzesc deja vocile pe scenă. Toată lumea anunță sfârșitul lumii, începutul uneia noi… sau pe amândouă înainte de ora ceaiului.

În mijlocul acestui vârtej teologic apare Ann Lee, sosită din Manchester în 1774, ca un DJ spiritual încăpățânat care vrea neapărat să pună propria muzică.

Coloniile nu sunt încă Statele Unite, iar Părinții Fondatori sunt încă ocupați să-și pudreze perucile — și, ceva mai stângaci, să-și țină registrele cu sclavi. Ann Lee însă este convinsă că a venit direct cu un mesaj de la Dumnezeu.

Provine dintr-o ramură rebelă a quakerilor și va deveni fondatoarea și lidera carismatică a Shakerilor — un nume care sună deja ca o secțiune de percuție care se acordă în culise.

Filmul are inteligența de a nu netezi contradicțiile lui Ann Lee. Ea rămâne un paradox viu.

Pe de o parte, rigoarea puritană:
sexul — interzis;
corpul — suspect;
îndoiala — inadmisibilă.

Pe de altă parte, o modernitate surprinzătoare. Ann Lee crede într-un Dumnezeu deopotrivă masculin și feminin și se consideră a doua Sa întrupare. De aici rezultă idei radicale pentru epocă: egalitate între bărbați și femei, egalitate între credincioși albi și negri și un pacifism rar într-o vreme în care patriotismul mergea adesea mână în mână cu muscheta.

Pentru o clipă, anii 1770 par aproape contemporani.

Stilul ei de conducere este însă remarcabil de coerent: nu cere nimic adepților săi ce nu este dispusă să facă ea însăși. Pentru ea, credința nu stă în fast, ci în onestitate și în munca bine făcută. Shakerii vor deveni celebri pentru mobilierul lor de o eleganță austeră, încă admirat astăzi.

Deviza lor era simplă:
„Un loc pentru fiecare lucru și fiecare lucru la locul lui.”

La început, Ann Lee apare fragilă, lovită de viață. Dar odată ce își descoperă misiunea, privirea ei se schimbă: devine de o siguranță aproape de neclintit.

Tinerețea nu i-a oferit multe bucurii. Cea mai apropiată relație a fost cea cu fratele ei mai mic. Cu toate acestea, este obligată să se căsătorească. Soțul ei citește Thérèse philosophe, una dintre acele curiozități ale Iluminismului unde filosofia antireligioasă se amestecă fără rușine cu pornografia, și încearcă să-i impună fanteziile sale.

Extazul promis nu apare.

Apoi tragedia lovește repetat: patru copii mor înainte de a împlini un an. Din această pierdere devastatoare se naște însă o altă identitate: „Mother Ann Lee”, mama spirituală a unei întregi comunități.

Ironia este că, deși interzic complet sexul, ritualurile shakerilor devin o explozie de expresie corporală: dansuri extatice, tremur, strigăte, glossolalie — ceva între adunare religioasă și aerobic mistic.

 Trauma se exprimă prin corp, prin ritm, prin voce.

Filmul The Testament of Ann Lee nu încearcă să răspundă la întrebarea supremă: există Dumnezeu?

Face ceva mai subtil.
Crede că Ann Lee crede.

Și lasă spectatorului libertatea de a vedea în viziunile ei fie revelație divină, fie furtuni psihice născute dintr-un doliu imposibil de dus.

Filmul plutește astfel între istorie și transă, între realitate și cântec colectiv. În multe momente pare mai degrabă o experiență muzicală decât o narațiune clasică.

În mod interesant, dialoghează indirect cu The Brutalist: regizoarea Mona Fastvold și regizorul Bradley Corbet sunt parteneri în viață și creație, iar ambele filme explorează aceeași temă — America ca laborator al reinventării de sine, unde utopiile se construiesc cu entuziasm și uneori se prăbușesc sub propria greutate.

Și apoi apare, ca o mică surpriză savuroasă în distribuție, excelentul actor britanic de teatru Scott Handy, în rolul lui James Wardley.

Pentru cei care îi cunosc munca, apariția lui e ca descoperirea unui condiment secret într-un fel de mâncare deja bun.

Handy are un talent rar: intră într-un film și își lasă amprenta fără zgomot.

Aici îl interpretează pe Wardley — o figură simultan amenințătoare, austeră și, într-un mod straniu, reconfortantă, ca o pâine abia scoasă din cuptor… care ar putea totuși să-ți judece sufletul.

Wardley întruchipează o autoritate spirituală lipsită de orice sexualitate, iar Handy îl joacă cu o reținere superbă: o voce caldă și profundă care pare să vibreze la fel când vorbește și când cântă, și acei ochi de un albastru metalic ce sugerează în același timp bunăvoință și o certitudine ușor neliniștitoare că Dumnezeu ar putea într-adevăr să șoptească în cameră.

Fiecare scenă în care apare capătă o tensiune subtilă.

Când filmul se încheie, rămâne ca o meditație despre credință, doliu, carismă și despre această veche obsesie americană de a reinventa lumea de la zero.

Istoric vorbind, Shakerii nu au fost niciodată numeroși. Chiar și în perioada lor de apogeu, în secolul al XIX-lea, numărau doar aproximativ șase mii de membri.

În vara lui 2025 mai rămăseseră doar doi.

Dar istoria, la fel ca cinemaul, iubește continuările.

Numărul a devenit recent trei.

Iar progresul, uneori, se întâmplă în liniște.

—
Giulia Dobre
Paris, 15 martie 2026