Serotonine toi-meme

Et in arcadia ego

(Literatura sau arta de a privi realitatea in fata)

4 ani dupa marele scandal – si succes- cu “Soumission”, ‘Serotonine” revine la esenta lui Michel Houellebecq. 

Anume la un concentrat de ironie depresiva intr-o Franta in criza.

Persoanele mai in varsta au avut poate ragazul de a se fi informat asupra acestui cuvant bizar care da tiltul ultimului roman al lui M.H. 

Ceilalti stiau probabil deja, din practica joggingului, din consumul drogurilor, sau din ambele, ca serotonina mai este numita si “ proteina fericirii”.

Comentatorii au subliniat pana acum cu culori fluorescente legaturile romanului cu actualitatea imediata. 

In absenta oricarei burka, ei au apropiat romanul de evenimentele cu gilets jaunes. 

Sa fi virat Houellebecq in orientarile sale politice? Se vor fi intrebat comentatorii, pana sa inteleaga, poate, ca defapt problema statea in lectura lor mot-a-mot a romanului“Soumission” …

“Serotonine” are bunul simt de a nu mai adauga nimic senzational poemului epic houellebecquian. Temele sale uzuale se regasesc aici intocmai, desfasurate intr-un soi de road-trip restrans existential la dimensiunile Normandiei.

Barbatul se numeste de aceasta data Florent-Claude Labrouste, si este inginer agronom- precum Houellebecq. 

Pentru a-i vindeca depresia, doctorul ii prescrie un nou medicament, Captorixul, care are inconvenientul de a lasa impotent.

Traiesti, da, dar nu-ti mai doresti nimic: o dilema eminamente moderna.

Si totusi. Florent-Claude nu este pregatit sa renunte.

Drept care va da un tur pentru a-i revedea pe putinii oameni pe care i-a iubit: o fosta amanta, un prieten de la Agronomie, sau iubirea lui cea mare. Va traversa deci o Franta a satelor minuscule, in mod cert mai exotica decat insulele thailandeze.

Bineanteles ca exista aici un anumit comentariu politic, in acest portret al Frantei rurale in criza.

Dar povestea e terminata, gata: cargourile aduc deja lapte din Argentina, gainile sunt torturate in minuscule habitacluri, iar agricultorii francezi, ultimi descendenti ai nobililor din Evul Mediu, se sinucid o zi in doua.

Deci e de dreapta sau de stanga?

Reactionar sau revolutionar?

Cu toate acestea, repertoriul scriitorului de fraze laconice despre atractia minusculelor pizdute thailandeze, despre nudistii olandezi sau extazul din supermarket, e cam rasuflat.

Ramane amuzant-pentru ca ramane adevarat.

Insa “Serotonine” este, poate, romanul de dupa umor.

Este mai degraba romanul trecerii cartre moarte.

Iar Houellebecq stie sa moara incetul cu incetul.

Lentoarea, deriva, poezia lui “as fi preferat sa nu”, dau romanului sarm si spleen. 

Finalul urca puternic, calare pe caii albi ai unui elan liric care, precum adesea la Houellebecq, ezita intre grandilocvent si trivial.

Autorul este aici din nou impartit intre trivialitatea sexualitatii umane, si un ideal romantic foarte pur, rar si frumos.

Dar prostititutia, precum turismul, si-au pierdut atractivitatea in ochii lui, si naratorul nu se mai excita deloc.

Iar poezia nu-si mai face aparitia decat rapid si rar, o data ce povestirea s-a cam terminat. 

Ar mai trebui vorbit si despre ciudatul episod pedofil din inima cartii. 

Fara a dezvalui prea mult, sa spunem ca naratorul nu isi extrage de acolo nici-o placere sexuala, ci se concentreaza mai degraba pe aspectele tehnice.

Noi, ca cititori, trebuie sa ne intrebam la ce anume serveste acea scena. 

La ce altceva decat la o clarificare radicala a functiei scriitorului.

“Nu va voi denunta!”, urla personajul de mai multe ori.

A vedea, a descrie cu exactitate abjectiile si gratia fara morala a unui sex de fetita, fara emotie, fara a denunta, fara a face pe justitiarul: 

iata un program literar foarte clar.

Bineanteles ca personajul une carti nu trebuie confundat cu autorul sau.

Si totusi, “Serotonine” este in acelasi timp povestea unui om care scrie o carte, o metafora a muncii scriitoricesti. 

Finalul ne indica ideea de marturie in sens crestin.

Este vorba despre povestea unui martir, care se cere privita atent de catre cititor.

Imposibilei comuniuni umane, 

autorul o propune pe aceea, provizorie si fragila, 

a cartii ca mijloc de a privi lumea.

 Si de a dispera impreuna.

Giulia Ghica Dobre